POPOR DE LAŞI?

Am cunoscut nu demult un ins care credea că le ştie pe toate. Vorbea mult, dar spunea puţin, presărându-şi discursul cu glume groase. Părea expert în viaţa cetăţii, în ciuda faptului că n-auzisem de el până atunci. Dădea lecţii în stânga şi-n dreapta, dorind să pară inteligent, practicând confesiunea, lamentaţia şi, nu în ultimul rând, bancul. Căutam să-mi dau seama cu ce se îndeletniceşte, ce meserie are. Am aflat mai târziu, când nu mai era de faţă, că a fost securist.
Dintre subiectele preopinentului, aleg unul singur, legat de vechiul penitenciar râmnicean, la momentul când avea loc dialogul nostru urmând să se desfăşoare la Râmnic Universitatea de Vară.
Aşadar, în polemică, am adus la un moment dat în discuţie închisoarea de la Râmnic, suferinţele îndurate de cei întemniţaţi acolo. Nu mică mi-a fost mirarea când partenerul de dialog şi-a exprimat punctul de vedere, cum că prizonierii au dus-o mai bine decât ceilalţi, din afară. Cu alte cuvinte, individul din faţa mea anula printr-un simplu gest suferinţa colectivă a unei întregi generaţii. Octavian Paler spune, în „Convorbiri” (D.C. Enache, Corint, 2007): „Dacă n-ai experimentat înfruntarea terorii, e mai prudent să nu faci caz de eroism. E ceea ce m-a împiedicat să-i judec în vreun fel pe cei care au trecut prin puşcărie”. M-am întrebat: în numele cărei instanţe cel dinaintea mea îşi permite să-i judece pe morţii închisorii de la Râmnicu Sărat? Cu ce drept terfeleşte acesta memoria unor români care – aşa cum spunea acelaşi Octavian Paler – „au fost în stare să pună libertatea deasupra vieţii în teroare?”.
Din nefericire, cazul nu este singular, mulţi dintre cei de azi gândind precum interlocutorul meu de ocazie. Şi nu e vorba de persoane oarecare, ci de inşi care pozează în modele pentru societate. Chiar şi la douăzeci de ani de la schimbarea de regim din decembrie ’89, sunt oameni dispuşi să-i creadă mai degrabă pe torţionari decât pe victime. Cât de mare poate fi sadismul acestor oameni care acordă credit călăilor şi nu supravieţuitorilor terorii din închisorile anilor ’50? Nu le este ruşine? Victime ca Ion Mihalache, Constantin Pantazi, Ion Lugojanu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, s-ar răsuci în mormânt dacă ar auzi că în închisoare deţinuţii au trăit mai bine decât cei dinafara ei.
Revenind la „cunoscătorul” dinaintea mea, i-am replicat că nu cred în ceea ce spune şi că, probabil, au existat cazuri izolate, excepţii în care întradevăr cei închişi au beneficiat de un regim preferenţial.
M-au durut vorbele interlocutorului şi, mai ales, m-a mâhnit modul cum gândeşte în privinţa acestei probleme. Aş fi vrut să-l aşez faţă în faţă cu una dintre victimele închisorilor… Sunt curios dacă ar fi avut „curajul” să spună ceea ce mi-a spus mie.
Despre acest comportament realmente înjositor vorbeşte Octavian Paler în „Memorialul durerii – o istorie care nu se învaţă la şcoală” (L.H. Longin, Humanitas, 2007). Pornind de la cazul lui Ion Gavrilă Ogoranu, supravieţuitor al luptei în munţi şi conducător al grupului de partizani anticomunişti din Făgăraş, scriitorul face o paralelă între situaţia de la noi şi cea din alte ţări foste comuniste:
„Imaginaţi-vă, vă rog, dacă e posibil ca în Cehoslovacia să fie marginalizaţi, defăimaţi cei care au făcut Primăvara de la Praga. Absolut toţi, toţi, sunt mândri de faptul că anumiţi compatrioţi ai lor s-au ridicat împotriva regimurilor de ocupaţie. Numai noi parcă suntem blestemaţi, numai noi îi lăsăm pe străini să creadă că am fost un popor de laşi, că nu ne-am ridicat împotriva colonizării sovietice mulţi ani şi că am răbdat. Numai noi le permitem străinilor să vorbească despre pasivitatea românească şi chiar ne grăbim noi înşine să glosăm la nesfârşit despre această pasivitate şi despre răbdarea noastră mioritică, uitând că nişte compatrioţi ai noştri au contrazis de fapt filozofia resemnării din Mioriţa timp de şaptesprezece ani, repet, timp de şaptesprezece ani”.