PE DRUMUL BORDEŞTILOR

„Pe drumul Bordeştilor” este legenda ce însoţeşte o fotografie dintr-un vechi ghid al judeţului Râmnicu Sărat, realizată de Al. I. Zamfirescu, boierul îndrăgostit de meleagurile noastre.
Am pornit şi noi pe drumul Bordeştilor într-o zi calmă de noiembrie. Am trecut limita de judeţ, am intrat în Vrancea, iar la Dumbrăveni (Plăineştii de altădată) am făcut stânga spre apus. Am trecut de Cândeşti şi am intrat în Bordeştii de Jos, unde am întrebat un localnic despre biserica monument istoric. „Mai sus, la brazi”, ne-a răspuns omul. Am străbătut localitatea şi am ajuns la brazi. Numai că în loc de biserică, am găsit un cimitir cu osemintele celor căzuţi pe aceste locuri în Primul Război Mondial. Din câte ne-a spus o bătrână la ieşirea din sat, pentru a ajunge la biserică trebuia să facem dreapta înainte de cimitir. Cum n-aveam prea mult timp la dispoziţie, am lăsat pe altă dată vizitarea ctitoriei boierului Mănăilă, cu regretul că n-am putut admira pictura lui Pârvu Mutu, pentru care biserica a devenit cunoscută în lumea academică încă din veacul al XIX-lea.
Ne-am continuat drumul ce urcă la 400 de metri în Dealul Trandafir şi am coborât spre râul Râmnic prin Găloieşti, un sat care ţine de comuna Dumitreşti. Chiar la intrarea în cea mai mare comună de pe valea Râmnicului, o lumină blândă, plăcută, scălda dealurile dezgolite de la miazănoapte, privirea alunecând departe, spre Lacu lui Baban şi satele din bazinul superior al Râmnei.
Se apropia seara. Am ajuns în Dumitreşti-Plai şi am trecut vechiul pod peste Râmnic, cel care odinioară lega malurile râului în dreptul oraşului. Cu privire la denumirea de „plai”, să ne amintim că ţăranii din satele mai îndepărtate sau din comunele vecine Dumitreştilor spuneau: „Mă duc la plai, la târg”. Administrativ, pe vremea judeţului Râmnic, plasa Dumitreşti s-a numit odată plasa Plaiul. Geografic, plaiul este o regiune aproape plană, cu păşune.
După ce am trecut cel mai vechi pod peste Râmnic, am coborât prin satele înşirate de-a lungul râului, cufundate în liniştea sfârşitului de săptămână, spartă – din păcate – de reprezentanţii partidelor politice veniţi să-şi promoveze candidaţii. Doar era campanie electorală, nu?
Iată deci un scurt itinerariu care vă scoate din cenuşiul oraşului şi vă poartă printr-o cromatică subcarpatică demnă de penelul unui pictor încercat, o geografie curată şi sinceră în care natura îşi oficiază cultul frumosului. Mergeţi pe drumul Bordeştilor.

BISOCA

Statornici în ideea noastră de a prezenta cititorilor cele mai frumoase locuri din vechiul ţinut al Râmnicului, am ajuns într-una din zilele trecute la Bisoca, un loc binecuvântat care nu poate scăpa unui împătimit de frumuseţea naturii sălbatice. Am trăit momente unice, pline de culoarea, lumina şi savoarea anotimpului.
Am pornit din oraş spre apus, traversând podgoriile Grebănului către Livada, fosta Putreda, iar după de am traversat Dealurile Budei am coborât în valea Câlnăului, la Murgeşti. De aici, ne-am continuat drumul spre nord după care, la Batogu, am luat-o la stânga spre Mărgăriteşti, unde am ajuns după ce am trecut Hârboca, un afluent al Câlnăului. Am oprit la Câmpulungeanca, la mai vechea noastră cunoştinţă, sculptorul Dragoş Potecaşu. Fiu de preot, sculptorul septuagenar ciopleşte în lemn de tei crucea, multiplicată în zeci şi zeci de exemplare apreciate de vizitatorii micului muzeu amenajat în casa veche de peste o sută de ani, ridicată de străbunicul său, preotul Constantin Crăciunescu. Sculptorul pune în fiecare cruce pe care o ciopleşte o fărâmă din sufletul înaintaşilor săi. Vizităm biserica satului, ne luăm rămas bun de la sculptor şi ne continuăm itinerariul, traversând dealurile golaşe până în valea Slănicului, râul ce desparte Subcarpaţii Vrancei de cei ai Buzăului. Odată ajunşi pe Slănic, facem dreapta, spre nord şi după câţiva kilometri părăsim valea Slănicului şi urcăm pe Peceneaga (denumire cu vechi semnificaţii) spre Săruleşti. Desişul aprins de culorile toamnei ne încântă ochiul şi inima în drum spre Lopătăreasa, primul sat al Bisocii întâlnit în cale. Urmează Recea, un sat aşezat în dosul Dealului Bisoca, apoi, după ce trecem de Campusul Sf. Sava, oprim la „Lacuri”, în rezervaţia forestieră şi geologică unde câţiva politicieni cu dare de mână şi-au făcut case de vacanţă. Situat într-o scobitură în gresie, Lacul Limpede ne întâmpină liniştit, într-o pădure unde admirăm frumoase exemplare de pin silvestru, ocrotite de lege. Păcat că malurile lacului suportă amprenta umană: recipiente din plastic, ambalaje, pungi ş.a. Încă o dovadă că, la noi, rezervaţiile sunt doar pe hârtie. Cu oarece greutate reuşim să facem nişte fotografii în care să nu apară „urmele” aşa-zişilor turişti, după care ne întoarcem la Campusul Sf. Sava, de unde se deschide o perspectivă spre nordul Depresiunii „Între Râmnice”, spre Vintileasca şi Neculele, cele mai înalte sate din cuprinsul acestui uluc depresionar subcarpatic, dincolo de care spre miazănoapte se află Ţara Vrancei. Spre răsărit, orizontul e dominat de Dealul Bisoca, înălţat la aproape 1000 de metri. Pe drumul care coboară în albia Râmnicului îşi face apariţia un bătrân călare. E o efigie a timpurilor de altădată, amintindu-ne de călăreţii pictaţi de Grigorescu pe aceste meleaguri în urmă cu mai bine de un veac, în1902. Erau vremuri când bisocenii se mândreau cu caii lor, impresionându-i pe călători. Călăuzit de un flăcău din partea locului, Alexandru Odobescu a ajuns pe tărâmul Bisocii călare. În epoca interbelică, geograful Simion Mehedinţi îi povăţuia pe români: „Cine caută rasa veche a cailor noştri să nu-şi piardă vremea cu grajdurile din Bucureşti, ci să se ducă în munţii de la Bisoca”. Şi tot din munţii de la Bisoca provine naturalistul Gheorghe Munteanu Murgoci: „Eu sunt coborâtor din Bisoca şi rădăcinile neamului meu sunt înfipte adânc în satele din jur. Sunt neam de mocani păstori care au trecut Carpaţii înainte cu câteva sute de ani. Tatăl meu, cioban, a plecat din Bisoca cu turma de oi, în căutare de păşune în bălţile Brăilei. Eu sunt născut pe drum, într-o căruţă, având coviltir cerul cu stele şi călăuză Steaua Polară. De aceea îmi place drumeţia”. Şi nouă ne place drumeţia, dar pentru acest număr e destul, povestea se apropie de sfârşit. Ne despărţim cu greu de peisajele scăldate în lumina după-amiezii de brumar, de simfonia cromatică pe care toamna ne-a dăruit-o în această zi de Sfinţii Arhangheli.
Refacem drumul pe care am venit, relaxaţi după o evadare în mijlocul naturii subcarpatice, printre dealurile Blăjanilor şi ale Budei, ajungând pe seară în oraşul din poarta câmpiei, adormit sub negura toamnei.

SOCIETATEA MUŞTELOR

„Patriotismul meu e în pericol de câte ori ies pe stradă sau deschid televizorul”, spune Octavian Paler în convorbirile cu Daniel Cristea Enache. Scriitorul credea într-o „Românie personală” care poate n-a existat şi nu va exista niciodată, o Românie care face parte din destin, nu din geografie. De aceea, mărturiseşte gânditorul, „nu depind, ca român, de canaliile şi lichelele de aceeaşi naţionalitate”.
De câte ori ies pe stradă îmi iau porţia de mitocănie, mizerie şi umilinţă. Iluzia de oraş în care trăiesc e ilustrată în majoritate de specimene vulgare, pestriţe, periferice şi şocante. Civilizaţia urbană lipseşte, fiind înlocuită cu imitaţii ieftine, de doi bani. Cei mai mulţi dintre râmniceni sunt insensibili, iresponsabili, absenţi. Nu ştiu decât să murdărească în jurul lor. Într-o seară, un imbecil dinaintea mea, după ce-a zvârlit chiştocul pe trotuar, a râgăit din toţi rărunchii, după care a lipit de caldarâm un scuipat vâscos, trăgându-şi mucii cu zgomot. Pentru un om normal un astfel de comportament e menit să-l pună pe gânduri şi să-l transforme într-un mizantrop care-şi doreşte un oraş fără oameni. România mizerabilă în care trăim, cu oameni care otrăvesc totul în jurul lor, de la aerul pe care-l respirăm la străzile pe care ne e din ce în ce mai silă să mergem, e o ţară neiubită, reală, departe de ceea ce învăţăm despre ea la geografie, limba română şi istorie.
„Toată lumea se va înţigăni, chiar de vom umbla numai în maşini şi vom mânca numai icre negre”, spunea I.D. Sârbu în anii ’50. Ce exemplu mai bun decât oraşul Râmnicu Sărat poate exista? E adevărat, icre negre n-am ajuns să mâncăm, în schimb restul profeţiei s-a împlinit. Cultura ţigănească fascinează, ajutată de telenovelele de gen. E de bon ton să-ţi placă muzica ţigănească, să te îmbraci ţigăneşte. Elevii prezintă pe scena Casei de Cultură dansuri ţigăneşti, cele româneşti fiind necunoscute. Nu vreau să duc mai departe acest subiect. Mi-e teamă să nu fiu acuzat de incorectitudine politică ori de rasism. Sunt destui care abia abia aşteaptă să-ţi aplice tot felul de etichete, de la „fascist” la „comunist”.
Revenind la patriotismul în pericol, adevărul e că ne-am săturat de nesimţire, de „romârlanii” care calcă în picioare totul, de indivizi cu burţi revărsate care frig mititei pe ritmuri orientale, de scuipăcioşi şi beţivani care urinează pe la colţuri, de „intelectualii” care nu citesc nicio carte, incapabili să lege două vorbe, de absolvenţi care n-au (nici nu-şi doresc) un loc de muncă, de mâncători de seminţe etc. Abulia şi trândăveala, mahalaua şi analfabetismul, acestea sunt ingredientele traiului în România post-socialistă, o ţară cu o societate în derivă, formată din „oameni noi” pe care comunismul i-a făcut ceea ce sunt astăzi.
Aceşti „oameni noi” luptă să obţină un cât de mic avantaj, o funcţie, un ban în plus, o poziţie de unde să poată înjura pe alţii (mai mici). Că luptă, nu e rău. Problema e că mulţi dintre cei ce luptă şi ajung sus nu merită să fie acolo.
„Se poate trăi foarte bine fără cultură, presă, umanism. Fără reviste, literatură, arte, spectacole. Fără religie, fără ideologie, fără politică chiar. Şi astfel societatea se împarte între cei care mai au acces la câte un mic secret de stat şi cei care trăiesc aidoma muştelor”(I.D. Sârbu).

CASELE BISOCII

E prima zi de brumar şi dimineaţa rece ne dă de veste că excursia pe Furu se va desfăşura sub un cer plumburiu de toamnă târzie, într-o atmosferă posomorâtă şi tristă. Şi întradevăr, satele văii Râmnicului se trezesc la viaţă într-un peisaj cernit de noiembrie. Le străbatem în grabă, cu gândul la întâlnirea de la Jitia, unde ne aşteaptă un localnic, profesor de geografie, dispus să ne fie ghid pe coclaurii din Munţii Vrancei.
Ajungem în sat şi schimbăm autoturismul de oraş cu unul de teren, numai bun pentru drumurile rupte din bazinul superior al Râmnicului. E un „Luaz” sovietic, are răcire cu aer şi alimentare cu combustibil direct din butelia de plastic pe care am umplut-o cu benzină la ieşirea din oraş. Urcăm aşadar în maşină şi pornim la drum… Înainte de Vintileasca, facem stânga pe un drum forestier care coboară în albia Sărăţelui (un afluent al Râmnicului), după care urcă, pe malul drept, la Pleşi, un cătun al comunei Bisoca, risipit sub povârnişul carpatic. De aici ni se alătură un bisocean care cunoaşte locurile ca nimeni altul. Ocolim Masa lui Bucur pe la sud şi apucăm pe Râmnic în sus, spre Casele Bisocii. Drumul e anevoios şi maşina saltă la fiecare metru, iar pământul e îngheţat, semn că temperaturile coborâte şi-au spus cuvântul. La un moment dat oprim. Bisoceanul spune că am ajuns la cascadă. Coborâm coasta povârnită şi, întradevăr, în faţa ochilor ne apare o cădere de apă botezată de oamenii locului „Chişătoarea”. Apa nu cade de la o înălţime prea mare, iar marmita de eroziune (lacul creat de tumultul cascadei) nu este nici ea prea largă. Mă bucur ca un copil de privelişte şi mă apuc să fotografiez, nu înainte de a fixa aparatul pe trepied şi de a ataşa la obiectiv un filtru de polarizare. În vederea obţinerii unor imagini cu un aspect mătăsos al apei, iau mai multe cadre cu expuneri diferite, cu diafragma închisă la maximum şi sensibilitate mică. În acest fel, dobândesc un timp lung de expunere ce creează un frumos efect de curgere. În decorul autumnal, accentuat de frunzele lipite pe piatra udă, pânza colilie şi neastâmpărată a Râmnicului însufleţeşte peisajul durat în stânca munţilor de la cotul Carpaţilor.
Ne continuăm drumul spre miazănoapte şi, dintr-o dată, în faţa noastră apare un urs gulerat, ce fuge mâncând pământul. După câţiva paşi pe drum, coboară în albia râului şi se face nevăzut. Mai facem o oprire, după care mergem mai departe până la destinaţie, două cocioabe numite Casele Bisocii. Cum în apropiere există un prag demn de a fi fotografiat, mă îndrept într-acolo şi încep să fac fotografii. În acest timp, însoţitorii mei frigeau pastramă de oaie şi gustau o ţuică. Odată încheiată şedinţa foto, mă alătur şi eu mocanilor şi îmi potolesc foamea cu o bucată de pastramă. Nu mai stăm mult şi o luăm la vale, spre Pleşi, unde poposim în gospodăria bisoceanului amintit mai sus. De aici, o frumoasă perspectivă se deschide spre Depresiunea Între Râmnice, în special spre satele Şindrila şi Recea din comuna Bisoca, orientate spre miazănoapte. După ce admirăm un trofeu de cerb, pornim la drum pentru că ziua e mică şi nu mai e mult până coboară întunericul. Luna plină răsare şi ne însoţeşte pe după copacii aurii. Ajungem în satul Cerbu odată cu căderea serii, bucuroşi că am petrecut o zi în sânul naturii de la obârşia Râmnicului, sub vârful Furu de la marginea curburii carpatice.