CASA MOŞESCU, Râmnicu Sărat
Ne-o amintim din copilărie ca singura casă acoperită cu şindrilă din oraş. Situată cu faţa la Strada Amurgului şi spatele la Strada Tudor Vladimirescu, casa se pierde în mijlocul unei grădini în care odihnesc pietre sculptate aduse de Octavian Moşescu de la Balcic. Din stradă se vede greu din pricina castanilor seculari de la poartă.
Căsuţa bătrânească, despre care urmaşii lui Octavian Moşescu spun că are nu mai puţin de două sute de ani, a aparţinut în veacul al XIX lui Cristache Moşu, despre care aflăm mai multe din „Jurnalul unui colecţionar – Vechiul portret”: „Când m-am mutat în strada Amurgului din Râmnicu Sărat, casa era nelocuită. Cel din urmă strămoş „plecase” la vârsta de 94 de ani, lăsându-ne pe lângă mobilierul învechit, cu mireasmă de mosc, jilţuri sculptate în lemn, tablouri în rame de catifea prăfuită şi portretul său din care ne privea o figură blajină, cu părul tuns, încărunţit, purtând la gât un plastron negru. Era portretul lui Tache Moşu – cum i se spunea pe vremuri, când era tânăr – pe care l-am cunoscut mai târziu, când ne primea în geamlâcul însorit, cu ghivece cu muşcate înflorite de cum dădea primăvara şi cu clădării de poamă la sfârşit de toamnă. Nu-mi amintesc să-l fi vizitat vreodată iarna, când bătrânul rămânea mai mult în iatacul cu uşi ferecate, numărându-şi neîncetat boabele de chihlimbar aduse de un călugăr din Orient. Chipul din tabloul moştenit îmi aminteşte de strămoşul cu degetele uscate şi tremurânde, dar cu glas blând, ca un zefir printre crengile unui crâng pustiit”.
„Geamlâcul însorit” este şi astăzi cea dintâi atracţie a rusticei construcţii ţărăneşti, după ce un acoperiş din tablă a înlocuit vechea învelitoare de şiţă, suprafaţa vitrată lăsând la vedere veranda cu amintiri.
Multe se pot spune despre Octavian Moşescu şi despre casa cu castani de pe strada care odinioară purta numele primei noastre regine, Elisabeta Doamna. Deoarece viaţa sa a fost intim legată de arta plastică românească, iată ce spune istoricul de artă Alexandru Măciucă despre bunicul său: „Îi sunt profund recunoscător că mi-a sădit în fibra interioară a fiinţei chemarea şi respectul pentru artă. Fiindcă pentru bunicul meu pasiunea pentru artă a fost totală şi definitivă. A fost un prieten al artiştilor, poposind frecvent în atelierele acestora, a descoperit şi încurajat încă de pe băncile institutului tinere talente, afirmate ulterior ca nume de rezonanţă în plastica noastră. Încurajarea tinerilor artişti era, de altfel, o componentă de bază a concepţiei sale despre menirea unui colecţionar de artă. În sinteza ei superioară, această pasiune se regăseşte în vocaţia lui de mentor de mişcare artistică. A cristalizat şi emulat «şcoala de pictură de la Balcic», atrăgând aici artişti cărora le-au fost create condiţii deosebite. Vara, grădina vilei sale cu o splendidă perspectivă asupra mării, era plină de şevalete, iar seara artiştii se reuneau, pe treptele de piatră, ca în amfiteatrul unei academii, angajându-se în lungi discuţii în care se confruntau iluzii şi certitudini, se declarau dezacorduri, dar se realizau şi reconcilieri privind niciodată pe deplin dezlegatele probleme ale artei. După cedarea Cadrilaterului, locul de pelerinaj al artiştilor a fost casa lui Octavian Moşescu din Râmnicu Sărat, în curtea căreia şi astăzi înfloresc «nalbele lui Ghiaţă»”.
Căsuţa bătrânească, despre care urmaşii lui Octavian Moşescu spun că are nu mai puţin de două sute de ani, a aparţinut în veacul al XIX lui Cristache Moşu, despre care aflăm mai multe din „Jurnalul unui colecţionar – Vechiul portret”: „Când m-am mutat în strada Amurgului din Râmnicu Sărat, casa era nelocuită. Cel din urmă strămoş „plecase” la vârsta de 94 de ani, lăsându-ne pe lângă mobilierul învechit, cu mireasmă de mosc, jilţuri sculptate în lemn, tablouri în rame de catifea prăfuită şi portretul său din care ne privea o figură blajină, cu părul tuns, încărunţit, purtând la gât un plastron negru. Era portretul lui Tache Moşu – cum i se spunea pe vremuri, când era tânăr – pe care l-am cunoscut mai târziu, când ne primea în geamlâcul însorit, cu ghivece cu muşcate înflorite de cum dădea primăvara şi cu clădării de poamă la sfârşit de toamnă. Nu-mi amintesc să-l fi vizitat vreodată iarna, când bătrânul rămânea mai mult în iatacul cu uşi ferecate, numărându-şi neîncetat boabele de chihlimbar aduse de un călugăr din Orient. Chipul din tabloul moştenit îmi aminteşte de strămoşul cu degetele uscate şi tremurânde, dar cu glas blând, ca un zefir printre crengile unui crâng pustiit”.
„Geamlâcul însorit” este şi astăzi cea dintâi atracţie a rusticei construcţii ţărăneşti, după ce un acoperiş din tablă a înlocuit vechea învelitoare de şiţă, suprafaţa vitrată lăsând la vedere veranda cu amintiri.
Multe se pot spune despre Octavian Moşescu şi despre casa cu castani de pe strada care odinioară purta numele primei noastre regine, Elisabeta Doamna. Deoarece viaţa sa a fost intim legată de arta plastică românească, iată ce spune istoricul de artă Alexandru Măciucă despre bunicul său: „Îi sunt profund recunoscător că mi-a sădit în fibra interioară a fiinţei chemarea şi respectul pentru artă. Fiindcă pentru bunicul meu pasiunea pentru artă a fost totală şi definitivă. A fost un prieten al artiştilor, poposind frecvent în atelierele acestora, a descoperit şi încurajat încă de pe băncile institutului tinere talente, afirmate ulterior ca nume de rezonanţă în plastica noastră. Încurajarea tinerilor artişti era, de altfel, o componentă de bază a concepţiei sale despre menirea unui colecţionar de artă. În sinteza ei superioară, această pasiune se regăseşte în vocaţia lui de mentor de mişcare artistică. A cristalizat şi emulat «şcoala de pictură de la Balcic», atrăgând aici artişti cărora le-au fost create condiţii deosebite. Vara, grădina vilei sale cu o splendidă perspectivă asupra mării, era plină de şevalete, iar seara artiştii se reuneau, pe treptele de piatră, ca în amfiteatrul unei academii, angajându-se în lungi discuţii în care se confruntau iluzii şi certitudini, se declarau dezacorduri, dar se realizau şi reconcilieri privind niciodată pe deplin dezlegatele probleme ale artei. După cedarea Cadrilaterului, locul de pelerinaj al artiştilor a fost casa lui Octavian Moşescu din Râmnicu Sărat, în curtea căreia şi astăzi înfloresc «nalbele lui Ghiaţă»”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu