CASCADA PUTNEI

La Cascada Putnei am fost de mai multe ori, dar niciodată nu am ajuns în Vrancea dinspre secuime, aşa cum s-a întâmplat în vara asta. După un drum pe care nu vi-l recomand decât dacă aveţi un automobil cu tracţiune integrală şi spirit de aventură, am ajuns la Lepşa, în inima Ţării Vrancei, un sat devenit în anii din urmă staţiune agroturistică, înţesată de vilele îmbogăţiţilor tranziţiei. Bătrâna Vrance, „stâlpul cel vechi al ţării”, nu mai poate fi aflată decât pe ici, pe acolo, prin cotloane ştiute doar de oamenii locului. „De Vrancea modernă, cu munţi fără păduri, cu sate fără sănătate şi cu suflete tulburate nu mă lasă inima să vă spun”, declara Simion Mehedinţi cu mai bine de 70 de ani în urmă. Oare ce ar spune geograful văzând babilonia de azi de la Lepşa?
Noroc că în apropiere se mai găseşte o părticică de natură, încă neurâţită de om. E vorba de Cascada Putnei. Putna înseamnă în slavă „cu drum”, „cu cărare”. E o vale pe care în trecut coborau târlele breţcanilor şi covăsnenilor spre Dunăre, spre Bugeac şi chiar mai departe.
Cascada, sculptată în gresie, prezintă mai multe căderi spectaculoase de apă ce se pretează la expuneri lungi pentru a crea un frumos efect de curgere. Rocile care încorsetează cascada sunt şi ele deosebit de atrăgătoare datorită culorilor şi texturilor. Panta abruptă a căderii de apă sfârşeşte într-un lac săpat de furia şi tumultul Putnei, numit de geografi marmită de eroziune. Pentru siguranţă a fost instalată o balustradă. Dacă vă avântaţi dincolo de ea, nişte ghete cu talpa aderentă sunt binevenite întrucât piatra umedă vă poate crea neplăceri.
Echipament fotografic recomandat: obiectiv cu focală mică (superangular), filtru de polarizare, trepied.