Dubrovnik, un oraş renăscut din propria cenuşă

Am descoperit Dubrovnikul în zilele de foc ale lui gustar, într-un itinerar prin ţările fostei Iugoslavii. Un oraş magnific, aflat pe locul I între destinaţiile turistice ale Croaţiei, ridicat din propria cenuşă după ce a fost distrus în timpul asediul din 1991-1992. Situată pe o peninsulă stâncoasă, cetatea Ragusa (vechea denumire a oraşului) m-a întâmpinat într-o după-amiază târzie, când lumina Mediteranei mângăia zidurile medievale şi faţadele caselor de pe promenada din centru (Stradun), însoţită de cafenele, restaurante şi magazine de suveniruri. La urechi îmi ajungeau cuvinte spuse în mai multe limbi ale continentului, iar retina înregistra un dute-vino neîncetat pe caldarâmul străduţelor. Mă închipuiam cu câteva veacuri în urmă, când cetatea era singurul oraş-stat de pe coasta de est a Mării Adriatice, rivalizând cu Veneţia prin comerţul maritim ce se desfăşura aici. Guvernul oraşului Dubrovnik era liberal în câteva lucruri. A abolit sclavia în 1418 şi a devenit primul stat care a recunoscut independenţa nou-formatei ţări, Statele Unite ale Americii. Vechiul steag al oraşului conţine cuvântul Libertas (libertate), iar la intrarea în fortăreaţa Lovrijenac, amplasată în afara zidurilor oraşului, se află inscripţia „Non bene pro toto libertas venditur auro”, Nu e bine să fie vândută libertatea, pentru tot aurul.

Sveti Vlaho (Sf. Blasiu), patronul oraşului, veghează furnicarul de turişti de pe zidurile cetăţii. Are o importanţă similară cu cea a Sf. Evanghelist Marcu pentru Veneţia.
Oraşul este unul din cele mai însorite din Europa, ninsoarea apărând rar. Aşezat la poalele masivului calcaros Srd (412 m), Dubrovnik are o populaţie comparabilă cu a Râmnicului Sărat, de aprox. 43 000 de locuitori. Deşi numărul de locuitorilor creşte în sezonul de vârf, deci automobilele se înmulţesc peste măsură, n-am observat probleme în trafic, aşa cum din nefericire se întâmplă pe la noi. De altfel, calmul conducătorilor auto m-a impresionat plăcut, alături de alte aspecte ale Dalmaţiei. De pildă, chiar lângă zidurile cetăţii medievale exista o toaletă publică impecabilă, gratuită. Puzderia de motoscutere era de la sine înţeleasă, în condiţiile în care aşezarea este construită pe o suprafaţă înclinată. Acestea se puteau închiria pentru câteva zile de către orice turist dispus să exploreze mai uşor străzile Dubrovnikului. De reţinut că, spre deosebire de situaţia de la Râmnic, scuterele erau noi-nouţe şi nu-i deranjau pe pietoni cu zgomote puternice.
În oraş, te puteai caza, în funcţie de buget, la un hotel de lux, într-un apartament sau într-un camping. Am ales varianta apartamentului deoarece oferă avantajul unei bucătării în care poţi găti ceea ce ai cumpărat (convenabil) de la magazin. O masă în oraş se cunoaşte la buzunar, aşa că vă sfătuiesc să procedaţi ca mine. Asta dacă sunteţi plătit de la bugetul de stat. Dacă aveţi bani, nimeni nu vă împiedică să alegeţi cele mai bune şi luxoase restaurante, cu preparate speciale din bucătăria dalmaţiană.
Din Dubrovnik se pot face excursii pe mare şi se pot vizita câteva insule adriatice. Am ales o plimbare de o zi, de-a lungul ţărmului, pentru a vedea insulele Kolocep, Šipan şi Lopud, aflate la nord-vest de Dubrovnik. În preţ au intrat prânzul (peşte) şi vinul sau răcoritoarele, după preferinţă. Cu acest prilej am observat cu atenţie ţărmul de tip dalmatic, rezultat prin invadarea de către apele mării a unei regiuni formate din şiruri paralele de culmi, ce alternează cu văi şi depresiuni. Ca urmare, culmile au devenit insule, iar în lungul văilor şi depresiunilor s-au dezvoltat golfuri şi canale.
Aşadar, mergeţi la Dubrovnik să descoperiţi atmosfera medievală a vechii fortăreţe maritime, toleranţa religioasă pe care oraşul o practică şi în prezent şi lumina strălucitoare a Adriaticii. Iar când vă veţi plimba pe străduţele înguste din Ragusa, amintiţi-vă cuvintele lui George Bernard Shaw: „Cei care caută paradisul pe pământ, ar trebui să vină la Dubrovnik!”

PULA – o destinaţie nord-adriatică cu „atmosferă” italiană

După ce am străbătut dealurile acoperite de vii şi măslini ale celei mai mari peninsule din Croaţia - Istria -, am ajuns la Pula, un vechi oraş roman situat aproape de extremitatea sudică a peninsulei. Oraşul este unul dintre cele mai „italiene” oraşe din Croaţia, până în 1947 peninsula Istria aparţinând Italiei. Centru administrativ al Istriei în antichitate, Pula are un bogat patrimoniu istoric şi cultural, bine pus în valoare de locuitori. Apropo, oare cum se numesc locuitorii oraşului?
Odată ajuns în oraş, am vizitat mai întâi amfiteatrul din secolul I, numit de croaţi „Arena”. Construit din piatră de Istria şi excelent conservat, este folosit şi în prezent în timpul festivalului de film sau pentru concerte în aer liber. O mare de turişti din toată Europa ocupa amfiteatrul în acea zi de august. Fiecare vizitator putea asculta explicaţii într-o limbă de circulaţie, prin intermediul unui aparat de mărimea unui telefon mobil. În incinta monumentului exista chiar şi o toaletă publică, curată ca o farmacie. Gândul m-a dus la România, unde monumentele introduse în circuitul turistic nu dispun de o astfel de dotare elementară. De aceea, multe monumente sunt învăluite de „aroma” excrementelor, turiştii fiind nevoiţi să-şi lase secreţiile la întâmplare. Nu demult, trecând prin faţa porţii Complexului Brâncovenesc din Râmnicu Sărat, un puternic miros de urină m-a izbit dinspre castanul dinaintea gardului, semn că acolo se uşurează unii dintre trecători.
Dar să revenim la excursia în Croaţia. De la amfiteatru, m-am îndreptat spre templul zeului Apollo (sec. I) ce stă neclintit la marginea vechiului forum. Până acolo am străbătut o stradă îngustă flancată de faţade renascentiste şi baroce, cu cafenele, restaurante şi magazine de suveniruri.
Ultimul obiectiv a fost arcul de triumf „Sergius”, ridicat de o familie romană bogată în secolul I î.Hr. În apropiere, pe terasa cafenelei „Uliks” (denumită după romanul Ulise), statuia din bronz a lui James Joyce privea turiştii din faţa unei ceşti de cafea. Scriitorul irlandez a trăit pentru scurt timp la Pula, predând limba engleză din 1904 până în 1905.
După ce am expediat câteva ilustrate celor dragi, am părăsit cel mai mare oraş din Istria, cu părerea de rău că nu am putut rămâne mai multe zile în portul de la Adriatica.

O LOVITURĂ DE CUŢIT

Am citit recent un reportaj despre beţele ciobăneşti, un subiect practic necunoscut celor mai mulţi dintre noi. Ilustrat cu fotografii dintr-o stână transilvăneană, fotoreportajul e semnat de Harris Wallmen, redactor-şef la „Photomagazine”. Îl citesc pe Wallmen de câţiva ani, de când a scos la Oradea revista mai sus amintită. E un tip sensibil, talentat, care preferă compania animalelor celei a oamenilor. Tradiţionalist şi modernist în aceeaşi măsură, orădeanul desenează, pictează şi fotografiază. Şi o face bine.
Citind despre toiagul ciobanului din Carpaţi, gândul m-a dus la cuvintele geografului Simion Mehedinţi, călător de-a lungul şi de-a latul ţinuturilor de la Dunărea de jos. Ca şi Wallmen, S. Mehedinţi scoate în evidenţă importanţa toiagului pentru păstori, spunând că: „băţul lung e nelipsit spre a se putea propti şi la suiş, dar mai ales la coborâre”. În spaţiul românesc, băţul se mai numeşte „boată” sau „moacă”, de unde şi numele de „mocani”. „De multe ori, când urcuşul nu e greu, drumeţul pune băţul pe spate, iar palmele cuprind cele două capete ale băţului. De ce? Spre a lărgi coşul pieptului şi a lăsa plămânul să răsufle mai în voie. Toate deprinderile acestea îşi au rostul lor, cerut de mersul pe munte”. Beţele ciobanilor sunt împodobite cu ornamente diverse, adevărate simboluri cu semnificaţii străvechi, precum arborele vieţii, cerul, şarpele ş.a. Devenite obiecte de artizanat, toiagele ascund experienţa de viaţă a multor generaţii. Toată admiraţia pentru meşteşugul acesta. Să nu uităm că boierul Chircu avea o frumoasă colecţie de beţe ce completa costumele şi curelele ţintuite din casa de la Râmnic.
Viaţa modernă ne-a îndepărtat de astfel de obiecte ancestrale. Progresul ne-a alienat şi a încurajat lenea trupească şi mintală. Isterizaţi de propriul interes, de mirajul banilor şi al confortului, nu avem timp şi nici chef să cercetăm universul satului de odinioară. Tiparele de odinioară sunt astăzi strivite fără nici cea mai mică urmă de regret. Nimic nu ne mai leagă de lumea de altădată. Doar câţiva dintre noi simt gustul amar că lumea de atunci nu va mai fi niciodată a lor. Şi mai puţini se apleacă sincer şi duios asupra rămăşiţelor.
Am găsit în această toamnă un ferăstrău vechi de ani şi ani… E pe valea Râmnicului, la Jitia, mai sus de „Pietrele Mâţei”. O rămăşită a lumii de altădată, uitată şi abandonată, un obiect care unora nu le spune nimic. Să vedem ce spunea un astfel de „herăstrău” etnografului Simion Mehedinţi:
„Cine trece printr-un ţinut din Carpaţi şi vede ici un herăstrău de apă, iar mai departe o mare fabrică de cherestea, mânată de motoare şi luminată cu electricitate, este ispitit să creadă că a trecut de la primitivitate la civilizaţie. Dar se poate să fie tocmai contra: herăstrăul de apă, care dă mereu de muncă locuitorilor dimprejur, cruţă mereu codrul, păstrează neatinsă sănătatea lucrătorilor şi asigură sporul populaţiei, dându-i pâinea cea de toate zilele, cum a dat-o şi generaţiilor din trecut; fabrica «modernă», care taie pădurea zi şi noapte, pustiind ţinutul întreg şi lăsând munţii dezgoliţi până la stâncă, iar pe oameni muritori de foame, este, fără putinţă de îndoială, un semn de mare barbarie şi regres. Am putea spune că o astfel de fabrică e ca o lovitură de cuţit dată unui corp sănătos, pe care îl răneşte de moarte”.

PE RÂMNIC, ÎN SUS

Iubitorii de fotografie pot merge luna aceasta să viziteze expoziţia de fotografie „Pe Râmnic, în sus”, deschisă la Palatul Administrativ, în holul de la etaj. Marţi, 1 Decembrie, vernisajul acestei expoziţii a strâns o mulţime dornică să vadă peisajele şi oamenii Râmnicului. „PE RÂMNIC, ÎN SUS” este un omagiu adus frumuseţii sălbatice a văii Râmnicului. Fotograful, Răzvan Chirac, a descoperit peisajul subcarpatic târziu, în studenţie. Şi mai târziu a aflat că pe firul apei au urcat de-a lungul timpului Al. Odobescu, Barbu Şt. Delavrancea. Al. Vlahuţă, N. Grigorescu, G. Galaction, S. Mehedinţi ş.a. Niciunul nu a rămas indiferent în faţa naturii văii râului cu obârşia în Munţii Furu, de la cotul Carpaţilor. Pe toţi i-au atras oamenii acestor locuri, de la mocanii Bisocii unde „trăiesc şi se prăsesc cei mai frumoşi bărbaţi din tot plaiul înconjurător” (Al. Odobescu) până la cojanii din podgoriile care încing oraşul din buza câmpiei, acolo unde râul părăseşte dealurile molcome şi o apucă spre şesul coborât al Siretului.
Cele mai multe imagini sunt din bazinul superior al Râmnicului, din Depresiunea „Între Râmnice”, din sate precum Jitia, Vintileasca ori Bisoca. Sunt locuri binecuvântate de Dumnezeu cu o natură curată şi sinceră, cu oameni vrednici şi iubitori de frumos.
Ori de câte ori fotograful urcă pe Râmnic caută să aleagă din mulţimea impresiilor esenţialul, să pătrundă până la sufletul peisajului, să-i descopere misterul şi frumosul. Expoziţia de faţă se vrea un îndemn la (re)descoperirea văii Râmnicului.
Iată ce declară autorul: „Am început să fotografiez la jumătatea anilor ’80, când am pus mâna pe un aparat sovietic, Vilia. Prea puţin familiarizat cu ABC-ul fotografiei, primele imagini au fost simple poze, obţinute în urma declanşării la întâmplare. Mai târziu, în anii ’90, am urmat cursuri de fotografie care mi-au deschis perspectiva. Îmi amintesc cu plăcere de momentele petrecute în mansarda oblonită a universităţii, când developam filme alb-negru expuse pe străzile Bucureştilor ori de şedinţele foto de la Casa de Cultură a Studenţilor ţinute de Emilian Urse. Între timp, am schimbat mai multe aparate şi am expus de mai multe ori la Râmnicu Sărat. Continui să expun în acest oraş în ciuda interesului scăzut pentru fotografie manifestat de râmniceni. O fac pentru puţinii prieteni pe care-i am şi pentru a marca aşa cum cred eu Ziua Naţională”.

PE DRUMUL BORDEŞTILOR

„Pe drumul Bordeştilor” este legenda ce însoţeşte o fotografie dintr-un vechi ghid al judeţului Râmnicu Sărat, realizată de Al. I. Zamfirescu, boierul îndrăgostit de meleagurile noastre.
Am pornit şi noi pe drumul Bordeştilor într-o zi calmă de noiembrie. Am trecut limita de judeţ, am intrat în Vrancea, iar la Dumbrăveni (Plăineştii de altădată) am făcut stânga spre apus. Am trecut de Cândeşti şi am intrat în Bordeştii de Jos, unde am întrebat un localnic despre biserica monument istoric. „Mai sus, la brazi”, ne-a răspuns omul. Am străbătut localitatea şi am ajuns la brazi. Numai că în loc de biserică, am găsit un cimitir cu osemintele celor căzuţi pe aceste locuri în Primul Război Mondial. Din câte ne-a spus o bătrână la ieşirea din sat, pentru a ajunge la biserică trebuia să facem dreapta înainte de cimitir. Cum n-aveam prea mult timp la dispoziţie, am lăsat pe altă dată vizitarea ctitoriei boierului Mănăilă, cu regretul că n-am putut admira pictura lui Pârvu Mutu, pentru care biserica a devenit cunoscută în lumea academică încă din veacul al XIX-lea.
Ne-am continuat drumul ce urcă la 400 de metri în Dealul Trandafir şi am coborât spre râul Râmnic prin Găloieşti, un sat care ţine de comuna Dumitreşti. Chiar la intrarea în cea mai mare comună de pe valea Râmnicului, o lumină blândă, plăcută, scălda dealurile dezgolite de la miazănoapte, privirea alunecând departe, spre Lacu lui Baban şi satele din bazinul superior al Râmnei.
Se apropia seara. Am ajuns în Dumitreşti-Plai şi am trecut vechiul pod peste Râmnic, cel care odinioară lega malurile râului în dreptul oraşului. Cu privire la denumirea de „plai”, să ne amintim că ţăranii din satele mai îndepărtate sau din comunele vecine Dumitreştilor spuneau: „Mă duc la plai, la târg”. Administrativ, pe vremea judeţului Râmnic, plasa Dumitreşti s-a numit odată plasa Plaiul. Geografic, plaiul este o regiune aproape plană, cu păşune.
După ce am trecut cel mai vechi pod peste Râmnic, am coborât prin satele înşirate de-a lungul râului, cufundate în liniştea sfârşitului de săptămână, spartă – din păcate – de reprezentanţii partidelor politice veniţi să-şi promoveze candidaţii. Doar era campanie electorală, nu?
Iată deci un scurt itinerariu care vă scoate din cenuşiul oraşului şi vă poartă printr-o cromatică subcarpatică demnă de penelul unui pictor încercat, o geografie curată şi sinceră în care natura îşi oficiază cultul frumosului. Mergeţi pe drumul Bordeştilor.

BISOCA

Statornici în ideea noastră de a prezenta cititorilor cele mai frumoase locuri din vechiul ţinut al Râmnicului, am ajuns într-una din zilele trecute la Bisoca, un loc binecuvântat care nu poate scăpa unui împătimit de frumuseţea naturii sălbatice. Am trăit momente unice, pline de culoarea, lumina şi savoarea anotimpului.
Am pornit din oraş spre apus, traversând podgoriile Grebănului către Livada, fosta Putreda, iar după de am traversat Dealurile Budei am coborât în valea Câlnăului, la Murgeşti. De aici, ne-am continuat drumul spre nord după care, la Batogu, am luat-o la stânga spre Mărgăriteşti, unde am ajuns după ce am trecut Hârboca, un afluent al Câlnăului. Am oprit la Câmpulungeanca, la mai vechea noastră cunoştinţă, sculptorul Dragoş Potecaşu. Fiu de preot, sculptorul septuagenar ciopleşte în lemn de tei crucea, multiplicată în zeci şi zeci de exemplare apreciate de vizitatorii micului muzeu amenajat în casa veche de peste o sută de ani, ridicată de străbunicul său, preotul Constantin Crăciunescu. Sculptorul pune în fiecare cruce pe care o ciopleşte o fărâmă din sufletul înaintaşilor săi. Vizităm biserica satului, ne luăm rămas bun de la sculptor şi ne continuăm itinerariul, traversând dealurile golaşe până în valea Slănicului, râul ce desparte Subcarpaţii Vrancei de cei ai Buzăului. Odată ajunşi pe Slănic, facem dreapta, spre nord şi după câţiva kilometri părăsim valea Slănicului şi urcăm pe Peceneaga (denumire cu vechi semnificaţii) spre Săruleşti. Desişul aprins de culorile toamnei ne încântă ochiul şi inima în drum spre Lopătăreasa, primul sat al Bisocii întâlnit în cale. Urmează Recea, un sat aşezat în dosul Dealului Bisoca, apoi, după ce trecem de Campusul Sf. Sava, oprim la „Lacuri”, în rezervaţia forestieră şi geologică unde câţiva politicieni cu dare de mână şi-au făcut case de vacanţă. Situat într-o scobitură în gresie, Lacul Limpede ne întâmpină liniştit, într-o pădure unde admirăm frumoase exemplare de pin silvestru, ocrotite de lege. Păcat că malurile lacului suportă amprenta umană: recipiente din plastic, ambalaje, pungi ş.a. Încă o dovadă că, la noi, rezervaţiile sunt doar pe hârtie. Cu oarece greutate reuşim să facem nişte fotografii în care să nu apară „urmele” aşa-zişilor turişti, după care ne întoarcem la Campusul Sf. Sava, de unde se deschide o perspectivă spre nordul Depresiunii „Între Râmnice”, spre Vintileasca şi Neculele, cele mai înalte sate din cuprinsul acestui uluc depresionar subcarpatic, dincolo de care spre miazănoapte se află Ţara Vrancei. Spre răsărit, orizontul e dominat de Dealul Bisoca, înălţat la aproape 1000 de metri. Pe drumul care coboară în albia Râmnicului îşi face apariţia un bătrân călare. E o efigie a timpurilor de altădată, amintindu-ne de călăreţii pictaţi de Grigorescu pe aceste meleaguri în urmă cu mai bine de un veac, în1902. Erau vremuri când bisocenii se mândreau cu caii lor, impresionându-i pe călători. Călăuzit de un flăcău din partea locului, Alexandru Odobescu a ajuns pe tărâmul Bisocii călare. În epoca interbelică, geograful Simion Mehedinţi îi povăţuia pe români: „Cine caută rasa veche a cailor noştri să nu-şi piardă vremea cu grajdurile din Bucureşti, ci să se ducă în munţii de la Bisoca”. Şi tot din munţii de la Bisoca provine naturalistul Gheorghe Munteanu Murgoci: „Eu sunt coborâtor din Bisoca şi rădăcinile neamului meu sunt înfipte adânc în satele din jur. Sunt neam de mocani păstori care au trecut Carpaţii înainte cu câteva sute de ani. Tatăl meu, cioban, a plecat din Bisoca cu turma de oi, în căutare de păşune în bălţile Brăilei. Eu sunt născut pe drum, într-o căruţă, având coviltir cerul cu stele şi călăuză Steaua Polară. De aceea îmi place drumeţia”. Şi nouă ne place drumeţia, dar pentru acest număr e destul, povestea se apropie de sfârşit. Ne despărţim cu greu de peisajele scăldate în lumina după-amiezii de brumar, de simfonia cromatică pe care toamna ne-a dăruit-o în această zi de Sfinţii Arhangheli.
Refacem drumul pe care am venit, relaxaţi după o evadare în mijlocul naturii subcarpatice, printre dealurile Blăjanilor şi ale Budei, ajungând pe seară în oraşul din poarta câmpiei, adormit sub negura toamnei.

SOCIETATEA MUŞTELOR

„Patriotismul meu e în pericol de câte ori ies pe stradă sau deschid televizorul”, spune Octavian Paler în convorbirile cu Daniel Cristea Enache. Scriitorul credea într-o „Românie personală” care poate n-a existat şi nu va exista niciodată, o Românie care face parte din destin, nu din geografie. De aceea, mărturiseşte gânditorul, „nu depind, ca român, de canaliile şi lichelele de aceeaşi naţionalitate”.
De câte ori ies pe stradă îmi iau porţia de mitocănie, mizerie şi umilinţă. Iluzia de oraş în care trăiesc e ilustrată în majoritate de specimene vulgare, pestriţe, periferice şi şocante. Civilizaţia urbană lipseşte, fiind înlocuită cu imitaţii ieftine, de doi bani. Cei mai mulţi dintre râmniceni sunt insensibili, iresponsabili, absenţi. Nu ştiu decât să murdărească în jurul lor. Într-o seară, un imbecil dinaintea mea, după ce-a zvârlit chiştocul pe trotuar, a râgăit din toţi rărunchii, după care a lipit de caldarâm un scuipat vâscos, trăgându-şi mucii cu zgomot. Pentru un om normal un astfel de comportament e menit să-l pună pe gânduri şi să-l transforme într-un mizantrop care-şi doreşte un oraş fără oameni. România mizerabilă în care trăim, cu oameni care otrăvesc totul în jurul lor, de la aerul pe care-l respirăm la străzile pe care ne e din ce în ce mai silă să mergem, e o ţară neiubită, reală, departe de ceea ce învăţăm despre ea la geografie, limba română şi istorie.
„Toată lumea se va înţigăni, chiar de vom umbla numai în maşini şi vom mânca numai icre negre”, spunea I.D. Sârbu în anii ’50. Ce exemplu mai bun decât oraşul Râmnicu Sărat poate exista? E adevărat, icre negre n-am ajuns să mâncăm, în schimb restul profeţiei s-a împlinit. Cultura ţigănească fascinează, ajutată de telenovelele de gen. E de bon ton să-ţi placă muzica ţigănească, să te îmbraci ţigăneşte. Elevii prezintă pe scena Casei de Cultură dansuri ţigăneşti, cele româneşti fiind necunoscute. Nu vreau să duc mai departe acest subiect. Mi-e teamă să nu fiu acuzat de incorectitudine politică ori de rasism. Sunt destui care abia abia aşteaptă să-ţi aplice tot felul de etichete, de la „fascist” la „comunist”.
Revenind la patriotismul în pericol, adevărul e că ne-am săturat de nesimţire, de „romârlanii” care calcă în picioare totul, de indivizi cu burţi revărsate care frig mititei pe ritmuri orientale, de scuipăcioşi şi beţivani care urinează pe la colţuri, de „intelectualii” care nu citesc nicio carte, incapabili să lege două vorbe, de absolvenţi care n-au (nici nu-şi doresc) un loc de muncă, de mâncători de seminţe etc. Abulia şi trândăveala, mahalaua şi analfabetismul, acestea sunt ingredientele traiului în România post-socialistă, o ţară cu o societate în derivă, formată din „oameni noi” pe care comunismul i-a făcut ceea ce sunt astăzi.
Aceşti „oameni noi” luptă să obţină un cât de mic avantaj, o funcţie, un ban în plus, o poziţie de unde să poată înjura pe alţii (mai mici). Că luptă, nu e rău. Problema e că mulţi dintre cei ce luptă şi ajung sus nu merită să fie acolo.
„Se poate trăi foarte bine fără cultură, presă, umanism. Fără reviste, literatură, arte, spectacole. Fără religie, fără ideologie, fără politică chiar. Şi astfel societatea se împarte între cei care mai au acces la câte un mic secret de stat şi cei care trăiesc aidoma muştelor”(I.D. Sârbu).

CASELE BISOCII

E prima zi de brumar şi dimineaţa rece ne dă de veste că excursia pe Furu se va desfăşura sub un cer plumburiu de toamnă târzie, într-o atmosferă posomorâtă şi tristă. Şi întradevăr, satele văii Râmnicului se trezesc la viaţă într-un peisaj cernit de noiembrie. Le străbatem în grabă, cu gândul la întâlnirea de la Jitia, unde ne aşteaptă un localnic, profesor de geografie, dispus să ne fie ghid pe coclaurii din Munţii Vrancei.
Ajungem în sat şi schimbăm autoturismul de oraş cu unul de teren, numai bun pentru drumurile rupte din bazinul superior al Râmnicului. E un „Luaz” sovietic, are răcire cu aer şi alimentare cu combustibil direct din butelia de plastic pe care am umplut-o cu benzină la ieşirea din oraş. Urcăm aşadar în maşină şi pornim la drum… Înainte de Vintileasca, facem stânga pe un drum forestier care coboară în albia Sărăţelui (un afluent al Râmnicului), după care urcă, pe malul drept, la Pleşi, un cătun al comunei Bisoca, risipit sub povârnişul carpatic. De aici ni se alătură un bisocean care cunoaşte locurile ca nimeni altul. Ocolim Masa lui Bucur pe la sud şi apucăm pe Râmnic în sus, spre Casele Bisocii. Drumul e anevoios şi maşina saltă la fiecare metru, iar pământul e îngheţat, semn că temperaturile coborâte şi-au spus cuvântul. La un moment dat oprim. Bisoceanul spune că am ajuns la cascadă. Coborâm coasta povârnită şi, întradevăr, în faţa ochilor ne apare o cădere de apă botezată de oamenii locului „Chişătoarea”. Apa nu cade de la o înălţime prea mare, iar marmita de eroziune (lacul creat de tumultul cascadei) nu este nici ea prea largă. Mă bucur ca un copil de privelişte şi mă apuc să fotografiez, nu înainte de a fixa aparatul pe trepied şi de a ataşa la obiectiv un filtru de polarizare. În vederea obţinerii unor imagini cu un aspect mătăsos al apei, iau mai multe cadre cu expuneri diferite, cu diafragma închisă la maximum şi sensibilitate mică. În acest fel, dobândesc un timp lung de expunere ce creează un frumos efect de curgere. În decorul autumnal, accentuat de frunzele lipite pe piatra udă, pânza colilie şi neastâmpărată a Râmnicului însufleţeşte peisajul durat în stânca munţilor de la cotul Carpaţilor.
Ne continuăm drumul spre miazănoapte şi, dintr-o dată, în faţa noastră apare un urs gulerat, ce fuge mâncând pământul. După câţiva paşi pe drum, coboară în albia râului şi se face nevăzut. Mai facem o oprire, după care mergem mai departe până la destinaţie, două cocioabe numite Casele Bisocii. Cum în apropiere există un prag demn de a fi fotografiat, mă îndrept într-acolo şi încep să fac fotografii. În acest timp, însoţitorii mei frigeau pastramă de oaie şi gustau o ţuică. Odată încheiată şedinţa foto, mă alătur şi eu mocanilor şi îmi potolesc foamea cu o bucată de pastramă. Nu mai stăm mult şi o luăm la vale, spre Pleşi, unde poposim în gospodăria bisoceanului amintit mai sus. De aici, o frumoasă perspectivă se deschide spre Depresiunea Între Râmnice, în special spre satele Şindrila şi Recea din comuna Bisoca, orientate spre miazănoapte. După ce admirăm un trofeu de cerb, pornim la drum pentru că ziua e mică şi nu mai e mult până coboară întunericul. Luna plină răsare şi ne însoţeşte pe după copacii aurii. Ajungem în satul Cerbu odată cu căderea serii, bucuroşi că am petrecut o zi în sânul naturii de la obârşia Râmnicului, sub vârful Furu de la marginea curburii carpatice.

FOTOGRAFIATUL INTERZIS ?!

Am rămas stupefiat atunci când, fotografiind în zona gării, un angajat de la căile ferate mi-a spus că nu am voie să fotografiez gara. L-am întrebat pe respectivul (nu i-am reţinut numele) dacă există o lege în acest sens. A dat înapoi spunând că-mi trebuie aprobare de la şeful gării. Ghinion. Şeful era plecat. Deşi nu avea dreptul, m-a legitimat. L-am întrebat de ce nu e voie să fac fotografii. „Pentru că e monument istoric!”, a răspuns „bravul” ceferist, convins că mă reduce la tăcere cu un astfel de „argument”. Nu ştia sărmanul că în toată lumea asta largă, monumentele istorice sunt fotografiate şi iar fotografiate de cohorte de turişti. Nu. El ştia una şi bună: nu te uita, nu fotografia, bagă capul în pământ şi ocoleşte pe trotuarul de vizavi – reflex necondiţionat din epoca de aur a cenzurii. Un astfel de ignorant trăieşte cu impresia că, dacă e angajat al staţiei CFR, are dreptul să interzică un lucru permis de peste o sută de ani: fotografierea gării din Râmnicu Sărat. Am în fototeca personală imagini cu gara vechi de peste un secol, dovadă că atunci fotografierea gării era liberă. Numai acum nu mai e voie.
De fapt, nu gara era ţinta fotografiilor mele, ci nişte oameni ai străzii care-şi fac veacul în preajma gării. Pe ei îi urmăream cu obiectivul. Gara am fotografiat-o de zeci de ori până acum, fără a întâmpina oprelişti din partea nimănui.
În concluzie, în plină eră digitală, la Râmnicu Sărat, este încă o crimă – în ochii unora – să faci fotografii în preajma unui monument istoric. Ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns.

OAMENI DE SEAMĂ

Aproape orice ghid turistic ori monografie a Râmnicului prezintă oamenii de seamă pe care oraşul i-a dat de-a lungul timpului. Numărul lor este impresionant pentru un oraş mic şi, desigur, ne mândrim cu ei. Cei mai mulţi au plecat mânaţi de dorinţa de a-şi împlini destinul în altă parte. Au lăsat în urmă familia, casa, amintirile. S-ar cuveni ca memoria acestor oameni să fie păstrată cu sfinţenie, aşa cum e normal. Am fi arătat astfel că apreciem valorile de ieri şi de azi ale Râmnicului. Realitatea crudă a prezentului ne aşază însă în faţă oglinda. Ea nu minte şi ne arată cât preţuiesc pentru noi aceste valori. Memoria oamenilor care au însemnat odată ceva este strivită de noi, cei care astăzi nu dăm doi bani pe trecut. Ignoranţa şi nepăsarea ne fac incapabili să înţelegem importanţa conservării unor urme ale râmnicenilor de altădată.
Casele în care s-au născut ori au copilărit Traian Săvulescu, Petre Antonescu, Ionel Lupescu, Florica Cristoforeanu, Constantin Datculescu, Petre Iorgulescu-Yor, sunt abandonate uitării. Unele au dispărut din geografia oraşului, altele vor dispărea în viitorul nu prea îndepărtat.
Casa lui Petrache Săvulescu (tatăl lui Traian Săvulescu), comerciant de manufactură, ceaprăzărie, pânzeturi şi mărunţişuri, a dispărut de pe Strada Centrală (azi Viorelelor) în anii ’80. Bătrânii urbei spun că imobilul în care a copilărit viitorul savant Traian Săvulescu se găsea în locul casieriilor „Electrica”. Azi, doar câteva obiecte personale ale omului de ştiinţă amintesc vizitatorilor muzeului local de fitopatologul născut pe meleaguri râmnicene.
Casa în care a copilărit arhitectul Petre Antonescu se încăpăţânează să existe, în ciuda nepăsării noastre şi a intervenţiilor brutale care au schilodit-o. Monograma AA de deasupra intrării îl aminteşte pe Anton Antonescu, tatăl arhitectului, mare proprietar în veacul al XIX-lea la Râmnicu Sărat. O recentă vizită ne-a relevat un adevărat prăpăd: tencuiala căzută, console şi ornamente dispărute, tâmplărie de PVC ce înlocuieşte (oribil) lemnul. Învelitoarea de tablă a lucarnei centrale s-a desprins şi spânzură în bătaia vântului pe „frontonul” metalic de deasupra intrării. Jalnic.
Casa de pe Strada Cuza, în care odinioară Florica Cristoforeanu lua lecţii de pian, stă azi ascunsă în spatele unui bloc. Anonimă şi inabordabilă, casa abia se zăreşte prin grilajul ce o înconjoară.
Despre Casa Lupescu, ziarul nostru a scris în nenumărate rânduri. Odinioară fala străzii pe care se găseşte, vila este acum condamnată la moarte. Oare câţi dintre noi simţim o strângere de inimă când trecem pe dinaintea ei, cu gândul că la o viitoare vizită casa nu va mai fi acolo?
Petrică Iorgulescu, pictorul cu destin atât de tragic, a copilărit într-o casă de pe actuala stradă M. Kogălniceanu. Sistematizarea din anii comunismului a şters-o de pe hartă.
Constantin Datculescu a locuit pe uliţa Erculeştilor, adică a boierilor cu origini sud-dunărene, mari proprietari de moşii în fostul judeţ Râmnicu Sărat. De la ei provine denumirea mahalalei ce se găsea de jur-împrejurul bisericii „Bagdat”.
Propun aşadar să nu ne mai împăunăm cu numele unor râmniceni de odinioară, atâta vreme cât nu suntem în stare să facem nimic spre a le păstra memoria. Iar în ghidurile şi monografiile care vor apărea, să nu mai înşirăm ca mărgelele pe aţă oamenii de seamă pe care nu-i băgăm în seamă.

POPOR DE LAŞI?

Am cunoscut nu demult un ins care credea că le ştie pe toate. Vorbea mult, dar spunea puţin, presărându-şi discursul cu glume groase. Părea expert în viaţa cetăţii, în ciuda faptului că n-auzisem de el până atunci. Dădea lecţii în stânga şi-n dreapta, dorind să pară inteligent, practicând confesiunea, lamentaţia şi, nu în ultimul rând, bancul. Căutam să-mi dau seama cu ce se îndeletniceşte, ce meserie are. Am aflat mai târziu, când nu mai era de faţă, că a fost securist.
Dintre subiectele preopinentului, aleg unul singur, legat de vechiul penitenciar râmnicean, la momentul când avea loc dialogul nostru urmând să se desfăşoare la Râmnic Universitatea de Vară.
Aşadar, în polemică, am adus la un moment dat în discuţie închisoarea de la Râmnic, suferinţele îndurate de cei întemniţaţi acolo. Nu mică mi-a fost mirarea când partenerul de dialog şi-a exprimat punctul de vedere, cum că prizonierii au dus-o mai bine decât ceilalţi, din afară. Cu alte cuvinte, individul din faţa mea anula printr-un simplu gest suferinţa colectivă a unei întregi generaţii. Octavian Paler spune, în „Convorbiri” (D.C. Enache, Corint, 2007): „Dacă n-ai experimentat înfruntarea terorii, e mai prudent să nu faci caz de eroism. E ceea ce m-a împiedicat să-i judec în vreun fel pe cei care au trecut prin puşcărie”. M-am întrebat: în numele cărei instanţe cel dinaintea mea îşi permite să-i judece pe morţii închisorii de la Râmnicu Sărat? Cu ce drept terfeleşte acesta memoria unor români care – aşa cum spunea acelaşi Octavian Paler – „au fost în stare să pună libertatea deasupra vieţii în teroare?”.
Din nefericire, cazul nu este singular, mulţi dintre cei de azi gândind precum interlocutorul meu de ocazie. Şi nu e vorba de persoane oarecare, ci de inşi care pozează în modele pentru societate. Chiar şi la douăzeci de ani de la schimbarea de regim din decembrie ’89, sunt oameni dispuşi să-i creadă mai degrabă pe torţionari decât pe victime. Cât de mare poate fi sadismul acestor oameni care acordă credit călăilor şi nu supravieţuitorilor terorii din închisorile anilor ’50? Nu le este ruşine? Victime ca Ion Mihalache, Constantin Pantazi, Ion Lugojanu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, s-ar răsuci în mormânt dacă ar auzi că în închisoare deţinuţii au trăit mai bine decât cei dinafara ei.
Revenind la „cunoscătorul” dinaintea mea, i-am replicat că nu cred în ceea ce spune şi că, probabil, au existat cazuri izolate, excepţii în care întradevăr cei închişi au beneficiat de un regim preferenţial.
M-au durut vorbele interlocutorului şi, mai ales, m-a mâhnit modul cum gândeşte în privinţa acestei probleme. Aş fi vrut să-l aşez faţă în faţă cu una dintre victimele închisorilor… Sunt curios dacă ar fi avut „curajul” să spună ceea ce mi-a spus mie.
Despre acest comportament realmente înjositor vorbeşte Octavian Paler în „Memorialul durerii – o istorie care nu se învaţă la şcoală” (L.H. Longin, Humanitas, 2007). Pornind de la cazul lui Ion Gavrilă Ogoranu, supravieţuitor al luptei în munţi şi conducător al grupului de partizani anticomunişti din Făgăraş, scriitorul face o paralelă între situaţia de la noi şi cea din alte ţări foste comuniste:
„Imaginaţi-vă, vă rog, dacă e posibil ca în Cehoslovacia să fie marginalizaţi, defăimaţi cei care au făcut Primăvara de la Praga. Absolut toţi, toţi, sunt mândri de faptul că anumiţi compatrioţi ai lor s-au ridicat împotriva regimurilor de ocupaţie. Numai noi parcă suntem blestemaţi, numai noi îi lăsăm pe străini să creadă că am fost un popor de laşi, că nu ne-am ridicat împotriva colonizării sovietice mulţi ani şi că am răbdat. Numai noi le permitem străinilor să vorbească despre pasivitatea românească şi chiar ne grăbim noi înşine să glosăm la nesfârşit despre această pasivitate şi despre răbdarea noastră mioritică, uitând că nişte compatrioţi ai noştri au contrazis de fapt filozofia resemnării din Mioriţa timp de şaptesprezece ani, repet, timp de şaptesprezece ani”.

AMURG PE VALEA RÂMNICULUI

Într-o zi de vară am făcut o tură scurtă cu bicicleta în bazinul mijlociu al Râmnicului, prin satele situate în amonte de oraş. Am pornit din oraş spre Podgoria, Jidenii de altădată, am continuat drumul prin Oratia, după care, înainte de Pleşeşti am luat-o la stânga, prin pădure. Din loc în loc, acolo unde perspectiva se deschidea, zăream culmile de pe dreapta Râmnicului: Valea Raţei şi Dealurile Babei. De-a lungul drumului, suficient de solicitant, n-am întâlnit ţipenie de om. În schimb, iepurii sălbatici şi căprioarele zburdau în voie.
Se apropia asfinţitul aşa că am apucat-o pe un drum ce cobora în albia Râmnicului. După câteva opriri din pricina pantei prea abrupte, am ajuns pe nisipul din matca râului, în dreptul Deduleştilor. Am trecut apa prin vad. Soarele scăpăra la asfinţit, printre nori, oglindindu-se în unda liniştită a Râmnicului. Arşiţa verii subţiase apa, lăsând la vedere pietrele şi mâlul de pe fundul albiei. Mă bucuram de tăcerea netulburată a unui amurg de august şi de priveliştea cerului acoperit de culorile înserării. Pictorul Ştefan Popescu a surprins odinioară un crepuscul pe această vale. La el m-a dus gândul în acele momente de taină din vadul sărat al Râmnicului. Ţinutul râmnicean îl atrăgea prin peisajul subcarpatic, satele răsfirate printre vii şi livezi, casele vechi ale gospodarilor din Răduceşti, Băbeni, Buda ş.a. Îi mai plăceau copacii uriaşi, de un verde aproape negru, trunchiurile scorburoase, cioplite cu toporul, trunchiurile noduroase, sucite şi răsucite, siluete pe care pictorul le desena în peniţă – condei de trestie.
Întunericul se apropia cu paşi repezi, aşa că am încălecat pe bicicletă, am ieşit la şosea şi am apucat-o spre casă. După o escală la Băbeni, unde am mâncat câţiva covrigi şi am băut o răcoritoare, seara m-a prins în apropierea oraşului, la Topliceni. Astfel am încheiat o după-amiază de vară prin geografia subcarpatică a Râmnicului, ce merită a fi redescoperită în orice anotimp.

CASA MOŞESCU, Râmnicu Sărat

Ne-o amintim din copilărie ca singura casă acoperită cu şindrilă din oraş. Situată cu faţa la Strada Amurgului şi spatele la Strada Tudor Vladimirescu, casa se pierde în mijlocul unei grădini în care odihnesc pietre sculptate aduse de Octavian Moşescu de la Balcic. Din stradă se vede greu din pricina castanilor seculari de la poartă.
Căsuţa bătrânească, despre care urmaşii lui Octavian Moşescu spun că are nu mai puţin de două sute de ani, a aparţinut în veacul al XIX lui Cristache Moşu, despre care aflăm mai multe din „Jurnalul unui colecţionar – Vechiul portret”: „Când m-am mutat în strada Amurgului din Râmnicu Sărat, casa era nelocuită. Cel din urmă strămoş „plecase” la vârsta de 94 de ani, lăsându-ne pe lângă mobilierul învechit, cu mireasmă de mosc, jilţuri sculptate în lemn, tablouri în rame de catifea prăfuită şi portretul său din care ne privea o figură blajină, cu părul tuns, încărunţit, purtând la gât un plastron negru. Era portretul lui Tache Moşu – cum i se spunea pe vremuri, când era tânăr – pe care l-am cunoscut mai târziu, când ne primea în geamlâcul însorit, cu ghivece cu muşcate înflorite de cum dădea primăvara şi cu clădării de poamă la sfârşit de toamnă. Nu-mi amintesc să-l fi vizitat vreodată iarna, când bătrânul rămânea mai mult în iatacul cu uşi ferecate, numărându-şi neîncetat boabele de chihlimbar aduse de un călugăr din Orient. Chipul din tabloul moştenit îmi aminteşte de strămoşul cu degetele uscate şi tremurânde, dar cu glas blând, ca un zefir printre crengile unui crâng pustiit”.
„Geamlâcul însorit” este şi astăzi cea dintâi atracţie a rusticei construcţii ţărăneşti, după ce un acoperiş din tablă a înlocuit vechea învelitoare de şiţă, suprafaţa vitrată lăsând la vedere veranda cu amintiri.
Multe se pot spune despre Octavian Moşescu şi despre casa cu castani de pe strada care odinioară purta numele primei noastre regine, Elisabeta Doamna. Deoarece viaţa sa a fost intim legată de arta plastică românească, iată ce spune istoricul de artă Alexandru Măciucă despre bunicul său: „Îi sunt profund recunoscător că mi-a sădit în fibra interioară a fiinţei chemarea şi respectul pentru artă. Fiindcă pentru bunicul meu pasiunea pentru artă a fost totală şi definitivă. A fost un prieten al artiştilor, poposind frecvent în atelierele acestora, a descoperit şi încurajat încă de pe băncile institutului tinere talente, afirmate ulterior ca nume de rezonanţă în plastica noastră. Încurajarea tinerilor artişti era, de altfel, o componentă de bază a concepţiei sale despre menirea unui colecţionar de artă. În sinteza ei superioară, această pasiune se regăseşte în vocaţia lui de mentor de mişcare artistică. A cristalizat şi emulat «şcoala de pictură de la Balcic», atrăgând aici artişti cărora le-au fost create condiţii deosebite. Vara, grădina vilei sale cu o splendidă perspectivă asupra mării, era plină de şevalete, iar seara artiştii se reuneau, pe treptele de piatră, ca în amfiteatrul unei academii, angajându-se în lungi discuţii în care se confruntau iluzii şi certitudini, se declarau dezacorduri, dar se realizau şi reconcilieri privind niciodată pe deplin dezlegatele probleme ale artei. După cedarea Cadrilaterului, locul de pelerinaj al artiştilor a fost casa lui Octavian Moşescu din Râmnicu Sărat, în curtea căreia şi astăzi înfloresc «nalbele lui Ghiaţă»”.

CASCADA PUTNEI

La Cascada Putnei am fost de mai multe ori, dar niciodată nu am ajuns în Vrancea dinspre secuime, aşa cum s-a întâmplat în vara asta. După un drum pe care nu vi-l recomand decât dacă aveţi un automobil cu tracţiune integrală şi spirit de aventură, am ajuns la Lepşa, în inima Ţării Vrancei, un sat devenit în anii din urmă staţiune agroturistică, înţesată de vilele îmbogăţiţilor tranziţiei. Bătrâna Vrance, „stâlpul cel vechi al ţării”, nu mai poate fi aflată decât pe ici, pe acolo, prin cotloane ştiute doar de oamenii locului. „De Vrancea modernă, cu munţi fără păduri, cu sate fără sănătate şi cu suflete tulburate nu mă lasă inima să vă spun”, declara Simion Mehedinţi cu mai bine de 70 de ani în urmă. Oare ce ar spune geograful văzând babilonia de azi de la Lepşa?
Noroc că în apropiere se mai găseşte o părticică de natură, încă neurâţită de om. E vorba de Cascada Putnei. Putna înseamnă în slavă „cu drum”, „cu cărare”. E o vale pe care în trecut coborau târlele breţcanilor şi covăsnenilor spre Dunăre, spre Bugeac şi chiar mai departe.
Cascada, sculptată în gresie, prezintă mai multe căderi spectaculoase de apă ce se pretează la expuneri lungi pentru a crea un frumos efect de curgere. Rocile care încorsetează cascada sunt şi ele deosebit de atrăgătoare datorită culorilor şi texturilor. Panta abruptă a căderii de apă sfârşeşte într-un lac săpat de furia şi tumultul Putnei, numit de geografi marmită de eroziune. Pentru siguranţă a fost instalată o balustradă. Dacă vă avântaţi dincolo de ea, nişte ghete cu talpa aderentă sunt binevenite întrucât piatra umedă vă poate crea neplăceri.
Echipament fotografic recomandat: obiectiv cu focală mică (superangular), filtru de polarizare, trepied.