PE DRUMUL BORDEŞTILOR

„Pe drumul Bordeştilor” este legenda ce însoţeşte o fotografie dintr-un vechi ghid al judeţului Râmnicu Sărat, realizată de Al. I. Zamfirescu, boierul îndrăgostit de meleagurile noastre.
Am pornit şi noi pe drumul Bordeştilor într-o zi calmă de noiembrie. Am trecut limita de judeţ, am intrat în Vrancea, iar la Dumbrăveni (Plăineştii de altădată) am făcut stânga spre apus. Am trecut de Cândeşti şi am intrat în Bordeştii de Jos, unde am întrebat un localnic despre biserica monument istoric. „Mai sus, la brazi”, ne-a răspuns omul. Am străbătut localitatea şi am ajuns la brazi. Numai că în loc de biserică, am găsit un cimitir cu osemintele celor căzuţi pe aceste locuri în Primul Război Mondial. Din câte ne-a spus o bătrână la ieşirea din sat, pentru a ajunge la biserică trebuia să facem dreapta înainte de cimitir. Cum n-aveam prea mult timp la dispoziţie, am lăsat pe altă dată vizitarea ctitoriei boierului Mănăilă, cu regretul că n-am putut admira pictura lui Pârvu Mutu, pentru care biserica a devenit cunoscută în lumea academică încă din veacul al XIX-lea.
Ne-am continuat drumul ce urcă la 400 de metri în Dealul Trandafir şi am coborât spre râul Râmnic prin Găloieşti, un sat care ţine de comuna Dumitreşti. Chiar la intrarea în cea mai mare comună de pe valea Râmnicului, o lumină blândă, plăcută, scălda dealurile dezgolite de la miazănoapte, privirea alunecând departe, spre Lacu lui Baban şi satele din bazinul superior al Râmnei.
Se apropia seara. Am ajuns în Dumitreşti-Plai şi am trecut vechiul pod peste Râmnic, cel care odinioară lega malurile râului în dreptul oraşului. Cu privire la denumirea de „plai”, să ne amintim că ţăranii din satele mai îndepărtate sau din comunele vecine Dumitreştilor spuneau: „Mă duc la plai, la târg”. Administrativ, pe vremea judeţului Râmnic, plasa Dumitreşti s-a numit odată plasa Plaiul. Geografic, plaiul este o regiune aproape plană, cu păşune.
După ce am trecut cel mai vechi pod peste Râmnic, am coborât prin satele înşirate de-a lungul râului, cufundate în liniştea sfârşitului de săptămână, spartă – din păcate – de reprezentanţii partidelor politice veniţi să-şi promoveze candidaţii. Doar era campanie electorală, nu?
Iată deci un scurt itinerariu care vă scoate din cenuşiul oraşului şi vă poartă printr-o cromatică subcarpatică demnă de penelul unui pictor încercat, o geografie curată şi sinceră în care natura îşi oficiază cultul frumosului. Mergeţi pe drumul Bordeştilor.

BISOCA

Statornici în ideea noastră de a prezenta cititorilor cele mai frumoase locuri din vechiul ţinut al Râmnicului, am ajuns într-una din zilele trecute la Bisoca, un loc binecuvântat care nu poate scăpa unui împătimit de frumuseţea naturii sălbatice. Am trăit momente unice, pline de culoarea, lumina şi savoarea anotimpului.
Am pornit din oraş spre apus, traversând podgoriile Grebănului către Livada, fosta Putreda, iar după de am traversat Dealurile Budei am coborât în valea Câlnăului, la Murgeşti. De aici, ne-am continuat drumul spre nord după care, la Batogu, am luat-o la stânga spre Mărgăriteşti, unde am ajuns după ce am trecut Hârboca, un afluent al Câlnăului. Am oprit la Câmpulungeanca, la mai vechea noastră cunoştinţă, sculptorul Dragoş Potecaşu. Fiu de preot, sculptorul septuagenar ciopleşte în lemn de tei crucea, multiplicată în zeci şi zeci de exemplare apreciate de vizitatorii micului muzeu amenajat în casa veche de peste o sută de ani, ridicată de străbunicul său, preotul Constantin Crăciunescu. Sculptorul pune în fiecare cruce pe care o ciopleşte o fărâmă din sufletul înaintaşilor săi. Vizităm biserica satului, ne luăm rămas bun de la sculptor şi ne continuăm itinerariul, traversând dealurile golaşe până în valea Slănicului, râul ce desparte Subcarpaţii Vrancei de cei ai Buzăului. Odată ajunşi pe Slănic, facem dreapta, spre nord şi după câţiva kilometri părăsim valea Slănicului şi urcăm pe Peceneaga (denumire cu vechi semnificaţii) spre Săruleşti. Desişul aprins de culorile toamnei ne încântă ochiul şi inima în drum spre Lopătăreasa, primul sat al Bisocii întâlnit în cale. Urmează Recea, un sat aşezat în dosul Dealului Bisoca, apoi, după ce trecem de Campusul Sf. Sava, oprim la „Lacuri”, în rezervaţia forestieră şi geologică unde câţiva politicieni cu dare de mână şi-au făcut case de vacanţă. Situat într-o scobitură în gresie, Lacul Limpede ne întâmpină liniştit, într-o pădure unde admirăm frumoase exemplare de pin silvestru, ocrotite de lege. Păcat că malurile lacului suportă amprenta umană: recipiente din plastic, ambalaje, pungi ş.a. Încă o dovadă că, la noi, rezervaţiile sunt doar pe hârtie. Cu oarece greutate reuşim să facem nişte fotografii în care să nu apară „urmele” aşa-zişilor turişti, după care ne întoarcem la Campusul Sf. Sava, de unde se deschide o perspectivă spre nordul Depresiunii „Între Râmnice”, spre Vintileasca şi Neculele, cele mai înalte sate din cuprinsul acestui uluc depresionar subcarpatic, dincolo de care spre miazănoapte se află Ţara Vrancei. Spre răsărit, orizontul e dominat de Dealul Bisoca, înălţat la aproape 1000 de metri. Pe drumul care coboară în albia Râmnicului îşi face apariţia un bătrân călare. E o efigie a timpurilor de altădată, amintindu-ne de călăreţii pictaţi de Grigorescu pe aceste meleaguri în urmă cu mai bine de un veac, în1902. Erau vremuri când bisocenii se mândreau cu caii lor, impresionându-i pe călători. Călăuzit de un flăcău din partea locului, Alexandru Odobescu a ajuns pe tărâmul Bisocii călare. În epoca interbelică, geograful Simion Mehedinţi îi povăţuia pe români: „Cine caută rasa veche a cailor noştri să nu-şi piardă vremea cu grajdurile din Bucureşti, ci să se ducă în munţii de la Bisoca”. Şi tot din munţii de la Bisoca provine naturalistul Gheorghe Munteanu Murgoci: „Eu sunt coborâtor din Bisoca şi rădăcinile neamului meu sunt înfipte adânc în satele din jur. Sunt neam de mocani păstori care au trecut Carpaţii înainte cu câteva sute de ani. Tatăl meu, cioban, a plecat din Bisoca cu turma de oi, în căutare de păşune în bălţile Brăilei. Eu sunt născut pe drum, într-o căruţă, având coviltir cerul cu stele şi călăuză Steaua Polară. De aceea îmi place drumeţia”. Şi nouă ne place drumeţia, dar pentru acest număr e destul, povestea se apropie de sfârşit. Ne despărţim cu greu de peisajele scăldate în lumina după-amiezii de brumar, de simfonia cromatică pe care toamna ne-a dăruit-o în această zi de Sfinţii Arhangheli.
Refacem drumul pe care am venit, relaxaţi după o evadare în mijlocul naturii subcarpatice, printre dealurile Blăjanilor şi ale Budei, ajungând pe seară în oraşul din poarta câmpiei, adormit sub negura toamnei.

SOCIETATEA MUŞTELOR

„Patriotismul meu e în pericol de câte ori ies pe stradă sau deschid televizorul”, spune Octavian Paler în convorbirile cu Daniel Cristea Enache. Scriitorul credea într-o „Românie personală” care poate n-a existat şi nu va exista niciodată, o Românie care face parte din destin, nu din geografie. De aceea, mărturiseşte gânditorul, „nu depind, ca român, de canaliile şi lichelele de aceeaşi naţionalitate”.
De câte ori ies pe stradă îmi iau porţia de mitocănie, mizerie şi umilinţă. Iluzia de oraş în care trăiesc e ilustrată în majoritate de specimene vulgare, pestriţe, periferice şi şocante. Civilizaţia urbană lipseşte, fiind înlocuită cu imitaţii ieftine, de doi bani. Cei mai mulţi dintre râmniceni sunt insensibili, iresponsabili, absenţi. Nu ştiu decât să murdărească în jurul lor. Într-o seară, un imbecil dinaintea mea, după ce-a zvârlit chiştocul pe trotuar, a râgăit din toţi rărunchii, după care a lipit de caldarâm un scuipat vâscos, trăgându-şi mucii cu zgomot. Pentru un om normal un astfel de comportament e menit să-l pună pe gânduri şi să-l transforme într-un mizantrop care-şi doreşte un oraş fără oameni. România mizerabilă în care trăim, cu oameni care otrăvesc totul în jurul lor, de la aerul pe care-l respirăm la străzile pe care ne e din ce în ce mai silă să mergem, e o ţară neiubită, reală, departe de ceea ce învăţăm despre ea la geografie, limba română şi istorie.
„Toată lumea se va înţigăni, chiar de vom umbla numai în maşini şi vom mânca numai icre negre”, spunea I.D. Sârbu în anii ’50. Ce exemplu mai bun decât oraşul Râmnicu Sărat poate exista? E adevărat, icre negre n-am ajuns să mâncăm, în schimb restul profeţiei s-a împlinit. Cultura ţigănească fascinează, ajutată de telenovelele de gen. E de bon ton să-ţi placă muzica ţigănească, să te îmbraci ţigăneşte. Elevii prezintă pe scena Casei de Cultură dansuri ţigăneşti, cele româneşti fiind necunoscute. Nu vreau să duc mai departe acest subiect. Mi-e teamă să nu fiu acuzat de incorectitudine politică ori de rasism. Sunt destui care abia abia aşteaptă să-ţi aplice tot felul de etichete, de la „fascist” la „comunist”.
Revenind la patriotismul în pericol, adevărul e că ne-am săturat de nesimţire, de „romârlanii” care calcă în picioare totul, de indivizi cu burţi revărsate care frig mititei pe ritmuri orientale, de scuipăcioşi şi beţivani care urinează pe la colţuri, de „intelectualii” care nu citesc nicio carte, incapabili să lege două vorbe, de absolvenţi care n-au (nici nu-şi doresc) un loc de muncă, de mâncători de seminţe etc. Abulia şi trândăveala, mahalaua şi analfabetismul, acestea sunt ingredientele traiului în România post-socialistă, o ţară cu o societate în derivă, formată din „oameni noi” pe care comunismul i-a făcut ceea ce sunt astăzi.
Aceşti „oameni noi” luptă să obţină un cât de mic avantaj, o funcţie, un ban în plus, o poziţie de unde să poată înjura pe alţii (mai mici). Că luptă, nu e rău. Problema e că mulţi dintre cei ce luptă şi ajung sus nu merită să fie acolo.
„Se poate trăi foarte bine fără cultură, presă, umanism. Fără reviste, literatură, arte, spectacole. Fără religie, fără ideologie, fără politică chiar. Şi astfel societatea se împarte între cei care mai au acces la câte un mic secret de stat şi cei care trăiesc aidoma muştelor”(I.D. Sârbu).

CASELE BISOCII

E prima zi de brumar şi dimineaţa rece ne dă de veste că excursia pe Furu se va desfăşura sub un cer plumburiu de toamnă târzie, într-o atmosferă posomorâtă şi tristă. Şi întradevăr, satele văii Râmnicului se trezesc la viaţă într-un peisaj cernit de noiembrie. Le străbatem în grabă, cu gândul la întâlnirea de la Jitia, unde ne aşteaptă un localnic, profesor de geografie, dispus să ne fie ghid pe coclaurii din Munţii Vrancei.
Ajungem în sat şi schimbăm autoturismul de oraş cu unul de teren, numai bun pentru drumurile rupte din bazinul superior al Râmnicului. E un „Luaz” sovietic, are răcire cu aer şi alimentare cu combustibil direct din butelia de plastic pe care am umplut-o cu benzină la ieşirea din oraş. Urcăm aşadar în maşină şi pornim la drum… Înainte de Vintileasca, facem stânga pe un drum forestier care coboară în albia Sărăţelui (un afluent al Râmnicului), după care urcă, pe malul drept, la Pleşi, un cătun al comunei Bisoca, risipit sub povârnişul carpatic. De aici ni se alătură un bisocean care cunoaşte locurile ca nimeni altul. Ocolim Masa lui Bucur pe la sud şi apucăm pe Râmnic în sus, spre Casele Bisocii. Drumul e anevoios şi maşina saltă la fiecare metru, iar pământul e îngheţat, semn că temperaturile coborâte şi-au spus cuvântul. La un moment dat oprim. Bisoceanul spune că am ajuns la cascadă. Coborâm coasta povârnită şi, întradevăr, în faţa ochilor ne apare o cădere de apă botezată de oamenii locului „Chişătoarea”. Apa nu cade de la o înălţime prea mare, iar marmita de eroziune (lacul creat de tumultul cascadei) nu este nici ea prea largă. Mă bucur ca un copil de privelişte şi mă apuc să fotografiez, nu înainte de a fixa aparatul pe trepied şi de a ataşa la obiectiv un filtru de polarizare. În vederea obţinerii unor imagini cu un aspect mătăsos al apei, iau mai multe cadre cu expuneri diferite, cu diafragma închisă la maximum şi sensibilitate mică. În acest fel, dobândesc un timp lung de expunere ce creează un frumos efect de curgere. În decorul autumnal, accentuat de frunzele lipite pe piatra udă, pânza colilie şi neastâmpărată a Râmnicului însufleţeşte peisajul durat în stânca munţilor de la cotul Carpaţilor.
Ne continuăm drumul spre miazănoapte şi, dintr-o dată, în faţa noastră apare un urs gulerat, ce fuge mâncând pământul. După câţiva paşi pe drum, coboară în albia râului şi se face nevăzut. Mai facem o oprire, după care mergem mai departe până la destinaţie, două cocioabe numite Casele Bisocii. Cum în apropiere există un prag demn de a fi fotografiat, mă îndrept într-acolo şi încep să fac fotografii. În acest timp, însoţitorii mei frigeau pastramă de oaie şi gustau o ţuică. Odată încheiată şedinţa foto, mă alătur şi eu mocanilor şi îmi potolesc foamea cu o bucată de pastramă. Nu mai stăm mult şi o luăm la vale, spre Pleşi, unde poposim în gospodăria bisoceanului amintit mai sus. De aici, o frumoasă perspectivă se deschide spre Depresiunea Între Râmnice, în special spre satele Şindrila şi Recea din comuna Bisoca, orientate spre miazănoapte. După ce admirăm un trofeu de cerb, pornim la drum pentru că ziua e mică şi nu mai e mult până coboară întunericul. Luna plină răsare şi ne însoţeşte pe după copacii aurii. Ajungem în satul Cerbu odată cu căderea serii, bucuroşi că am petrecut o zi în sânul naturii de la obârşia Râmnicului, sub vârful Furu de la marginea curburii carpatice.

FOTOGRAFIATUL INTERZIS ?!

Am rămas stupefiat atunci când, fotografiind în zona gării, un angajat de la căile ferate mi-a spus că nu am voie să fotografiez gara. L-am întrebat pe respectivul (nu i-am reţinut numele) dacă există o lege în acest sens. A dat înapoi spunând că-mi trebuie aprobare de la şeful gării. Ghinion. Şeful era plecat. Deşi nu avea dreptul, m-a legitimat. L-am întrebat de ce nu e voie să fac fotografii. „Pentru că e monument istoric!”, a răspuns „bravul” ceferist, convins că mă reduce la tăcere cu un astfel de „argument”. Nu ştia sărmanul că în toată lumea asta largă, monumentele istorice sunt fotografiate şi iar fotografiate de cohorte de turişti. Nu. El ştia una şi bună: nu te uita, nu fotografia, bagă capul în pământ şi ocoleşte pe trotuarul de vizavi – reflex necondiţionat din epoca de aur a cenzurii. Un astfel de ignorant trăieşte cu impresia că, dacă e angajat al staţiei CFR, are dreptul să interzică un lucru permis de peste o sută de ani: fotografierea gării din Râmnicu Sărat. Am în fototeca personală imagini cu gara vechi de peste un secol, dovadă că atunci fotografierea gării era liberă. Numai acum nu mai e voie.
De fapt, nu gara era ţinta fotografiilor mele, ci nişte oameni ai străzii care-şi fac veacul în preajma gării. Pe ei îi urmăream cu obiectivul. Gara am fotografiat-o de zeci de ori până acum, fără a întâmpina oprelişti din partea nimănui.
În concluzie, în plină eră digitală, la Râmnicu Sărat, este încă o crimă – în ochii unora – să faci fotografii în preajma unui monument istoric. Ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns.

OAMENI DE SEAMĂ

Aproape orice ghid turistic ori monografie a Râmnicului prezintă oamenii de seamă pe care oraşul i-a dat de-a lungul timpului. Numărul lor este impresionant pentru un oraş mic şi, desigur, ne mândrim cu ei. Cei mai mulţi au plecat mânaţi de dorinţa de a-şi împlini destinul în altă parte. Au lăsat în urmă familia, casa, amintirile. S-ar cuveni ca memoria acestor oameni să fie păstrată cu sfinţenie, aşa cum e normal. Am fi arătat astfel că apreciem valorile de ieri şi de azi ale Râmnicului. Realitatea crudă a prezentului ne aşază însă în faţă oglinda. Ea nu minte şi ne arată cât preţuiesc pentru noi aceste valori. Memoria oamenilor care au însemnat odată ceva este strivită de noi, cei care astăzi nu dăm doi bani pe trecut. Ignoranţa şi nepăsarea ne fac incapabili să înţelegem importanţa conservării unor urme ale râmnicenilor de altădată.
Casele în care s-au născut ori au copilărit Traian Săvulescu, Petre Antonescu, Ionel Lupescu, Florica Cristoforeanu, Constantin Datculescu, Petre Iorgulescu-Yor, sunt abandonate uitării. Unele au dispărut din geografia oraşului, altele vor dispărea în viitorul nu prea îndepărtat.
Casa lui Petrache Săvulescu (tatăl lui Traian Săvulescu), comerciant de manufactură, ceaprăzărie, pânzeturi şi mărunţişuri, a dispărut de pe Strada Centrală (azi Viorelelor) în anii ’80. Bătrânii urbei spun că imobilul în care a copilărit viitorul savant Traian Săvulescu se găsea în locul casieriilor „Electrica”. Azi, doar câteva obiecte personale ale omului de ştiinţă amintesc vizitatorilor muzeului local de fitopatologul născut pe meleaguri râmnicene.
Casa în care a copilărit arhitectul Petre Antonescu se încăpăţânează să existe, în ciuda nepăsării noastre şi a intervenţiilor brutale care au schilodit-o. Monograma AA de deasupra intrării îl aminteşte pe Anton Antonescu, tatăl arhitectului, mare proprietar în veacul al XIX-lea la Râmnicu Sărat. O recentă vizită ne-a relevat un adevărat prăpăd: tencuiala căzută, console şi ornamente dispărute, tâmplărie de PVC ce înlocuieşte (oribil) lemnul. Învelitoarea de tablă a lucarnei centrale s-a desprins şi spânzură în bătaia vântului pe „frontonul” metalic de deasupra intrării. Jalnic.
Casa de pe Strada Cuza, în care odinioară Florica Cristoforeanu lua lecţii de pian, stă azi ascunsă în spatele unui bloc. Anonimă şi inabordabilă, casa abia se zăreşte prin grilajul ce o înconjoară.
Despre Casa Lupescu, ziarul nostru a scris în nenumărate rânduri. Odinioară fala străzii pe care se găseşte, vila este acum condamnată la moarte. Oare câţi dintre noi simţim o strângere de inimă când trecem pe dinaintea ei, cu gândul că la o viitoare vizită casa nu va mai fi acolo?
Petrică Iorgulescu, pictorul cu destin atât de tragic, a copilărit într-o casă de pe actuala stradă M. Kogălniceanu. Sistematizarea din anii comunismului a şters-o de pe hartă.
Constantin Datculescu a locuit pe uliţa Erculeştilor, adică a boierilor cu origini sud-dunărene, mari proprietari de moşii în fostul judeţ Râmnicu Sărat. De la ei provine denumirea mahalalei ce se găsea de jur-împrejurul bisericii „Bagdat”.
Propun aşadar să nu ne mai împăunăm cu numele unor râmniceni de odinioară, atâta vreme cât nu suntem în stare să facem nimic spre a le păstra memoria. Iar în ghidurile şi monografiile care vor apărea, să nu mai înşirăm ca mărgelele pe aţă oamenii de seamă pe care nu-i băgăm în seamă.

POPOR DE LAŞI?

Am cunoscut nu demult un ins care credea că le ştie pe toate. Vorbea mult, dar spunea puţin, presărându-şi discursul cu glume groase. Părea expert în viaţa cetăţii, în ciuda faptului că n-auzisem de el până atunci. Dădea lecţii în stânga şi-n dreapta, dorind să pară inteligent, practicând confesiunea, lamentaţia şi, nu în ultimul rând, bancul. Căutam să-mi dau seama cu ce se îndeletniceşte, ce meserie are. Am aflat mai târziu, când nu mai era de faţă, că a fost securist.
Dintre subiectele preopinentului, aleg unul singur, legat de vechiul penitenciar râmnicean, la momentul când avea loc dialogul nostru urmând să se desfăşoare la Râmnic Universitatea de Vară.
Aşadar, în polemică, am adus la un moment dat în discuţie închisoarea de la Râmnic, suferinţele îndurate de cei întemniţaţi acolo. Nu mică mi-a fost mirarea când partenerul de dialog şi-a exprimat punctul de vedere, cum că prizonierii au dus-o mai bine decât ceilalţi, din afară. Cu alte cuvinte, individul din faţa mea anula printr-un simplu gest suferinţa colectivă a unei întregi generaţii. Octavian Paler spune, în „Convorbiri” (D.C. Enache, Corint, 2007): „Dacă n-ai experimentat înfruntarea terorii, e mai prudent să nu faci caz de eroism. E ceea ce m-a împiedicat să-i judec în vreun fel pe cei care au trecut prin puşcărie”. M-am întrebat: în numele cărei instanţe cel dinaintea mea îşi permite să-i judece pe morţii închisorii de la Râmnicu Sărat? Cu ce drept terfeleşte acesta memoria unor români care – aşa cum spunea acelaşi Octavian Paler – „au fost în stare să pună libertatea deasupra vieţii în teroare?”.
Din nefericire, cazul nu este singular, mulţi dintre cei de azi gândind precum interlocutorul meu de ocazie. Şi nu e vorba de persoane oarecare, ci de inşi care pozează în modele pentru societate. Chiar şi la douăzeci de ani de la schimbarea de regim din decembrie ’89, sunt oameni dispuşi să-i creadă mai degrabă pe torţionari decât pe victime. Cât de mare poate fi sadismul acestor oameni care acordă credit călăilor şi nu supravieţuitorilor terorii din închisorile anilor ’50? Nu le este ruşine? Victime ca Ion Mihalache, Constantin Pantazi, Ion Lugojanu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, s-ar răsuci în mormânt dacă ar auzi că în închisoare deţinuţii au trăit mai bine decât cei dinafara ei.
Revenind la „cunoscătorul” dinaintea mea, i-am replicat că nu cred în ceea ce spune şi că, probabil, au existat cazuri izolate, excepţii în care întradevăr cei închişi au beneficiat de un regim preferenţial.
M-au durut vorbele interlocutorului şi, mai ales, m-a mâhnit modul cum gândeşte în privinţa acestei probleme. Aş fi vrut să-l aşez faţă în faţă cu una dintre victimele închisorilor… Sunt curios dacă ar fi avut „curajul” să spună ceea ce mi-a spus mie.
Despre acest comportament realmente înjositor vorbeşte Octavian Paler în „Memorialul durerii – o istorie care nu se învaţă la şcoală” (L.H. Longin, Humanitas, 2007). Pornind de la cazul lui Ion Gavrilă Ogoranu, supravieţuitor al luptei în munţi şi conducător al grupului de partizani anticomunişti din Făgăraş, scriitorul face o paralelă între situaţia de la noi şi cea din alte ţări foste comuniste:
„Imaginaţi-vă, vă rog, dacă e posibil ca în Cehoslovacia să fie marginalizaţi, defăimaţi cei care au făcut Primăvara de la Praga. Absolut toţi, toţi, sunt mândri de faptul că anumiţi compatrioţi ai lor s-au ridicat împotriva regimurilor de ocupaţie. Numai noi parcă suntem blestemaţi, numai noi îi lăsăm pe străini să creadă că am fost un popor de laşi, că nu ne-am ridicat împotriva colonizării sovietice mulţi ani şi că am răbdat. Numai noi le permitem străinilor să vorbească despre pasivitatea românească şi chiar ne grăbim noi înşine să glosăm la nesfârşit despre această pasivitate şi despre răbdarea noastră mioritică, uitând că nişte compatrioţi ai noştri au contrazis de fapt filozofia resemnării din Mioriţa timp de şaptesprezece ani, repet, timp de şaptesprezece ani”.