O LOVITURĂ DE CUŢIT

Am citit recent un reportaj despre beţele ciobăneşti, un subiect practic necunoscut celor mai mulţi dintre noi. Ilustrat cu fotografii dintr-o stână transilvăneană, fotoreportajul e semnat de Harris Wallmen, redactor-şef la „Photomagazine”. Îl citesc pe Wallmen de câţiva ani, de când a scos la Oradea revista mai sus amintită. E un tip sensibil, talentat, care preferă compania animalelor celei a oamenilor. Tradiţionalist şi modernist în aceeaşi măsură, orădeanul desenează, pictează şi fotografiază. Şi o face bine.
Citind despre toiagul ciobanului din Carpaţi, gândul m-a dus la cuvintele geografului Simion Mehedinţi, călător de-a lungul şi de-a latul ţinuturilor de la Dunărea de jos. Ca şi Wallmen, S. Mehedinţi scoate în evidenţă importanţa toiagului pentru păstori, spunând că: „băţul lung e nelipsit spre a se putea propti şi la suiş, dar mai ales la coborâre”. În spaţiul românesc, băţul se mai numeşte „boată” sau „moacă”, de unde şi numele de „mocani”. „De multe ori, când urcuşul nu e greu, drumeţul pune băţul pe spate, iar palmele cuprind cele două capete ale băţului. De ce? Spre a lărgi coşul pieptului şi a lăsa plămânul să răsufle mai în voie. Toate deprinderile acestea îşi au rostul lor, cerut de mersul pe munte”. Beţele ciobanilor sunt împodobite cu ornamente diverse, adevărate simboluri cu semnificaţii străvechi, precum arborele vieţii, cerul, şarpele ş.a. Devenite obiecte de artizanat, toiagele ascund experienţa de viaţă a multor generaţii. Toată admiraţia pentru meşteşugul acesta. Să nu uităm că boierul Chircu avea o frumoasă colecţie de beţe ce completa costumele şi curelele ţintuite din casa de la Râmnic.
Viaţa modernă ne-a îndepărtat de astfel de obiecte ancestrale. Progresul ne-a alienat şi a încurajat lenea trupească şi mintală. Isterizaţi de propriul interes, de mirajul banilor şi al confortului, nu avem timp şi nici chef să cercetăm universul satului de odinioară. Tiparele de odinioară sunt astăzi strivite fără nici cea mai mică urmă de regret. Nimic nu ne mai leagă de lumea de altădată. Doar câţiva dintre noi simt gustul amar că lumea de atunci nu va mai fi niciodată a lor. Şi mai puţini se apleacă sincer şi duios asupra rămăşiţelor.
Am găsit în această toamnă un ferăstrău vechi de ani şi ani… E pe valea Râmnicului, la Jitia, mai sus de „Pietrele Mâţei”. O rămăşită a lumii de altădată, uitată şi abandonată, un obiect care unora nu le spune nimic. Să vedem ce spunea un astfel de „herăstrău” etnografului Simion Mehedinţi:
„Cine trece printr-un ţinut din Carpaţi şi vede ici un herăstrău de apă, iar mai departe o mare fabrică de cherestea, mânată de motoare şi luminată cu electricitate, este ispitit să creadă că a trecut de la primitivitate la civilizaţie. Dar se poate să fie tocmai contra: herăstrăul de apă, care dă mereu de muncă locuitorilor dimprejur, cruţă mereu codrul, păstrează neatinsă sănătatea lucrătorilor şi asigură sporul populaţiei, dându-i pâinea cea de toate zilele, cum a dat-o şi generaţiilor din trecut; fabrica «modernă», care taie pădurea zi şi noapte, pustiind ţinutul întreg şi lăsând munţii dezgoliţi până la stâncă, iar pe oameni muritori de foame, este, fără putinţă de îndoială, un semn de mare barbarie şi regres. Am putea spune că o astfel de fabrică e ca o lovitură de cuţit dată unui corp sănătos, pe care îl răneşte de moarte”.