Dubrovnik, un oraş renăscut din propria cenuşă

Am descoperit Dubrovnikul în zilele de foc ale lui gustar, într-un itinerar prin ţările fostei Iugoslavii. Un oraş magnific, aflat pe locul I între destinaţiile turistice ale Croaţiei, ridicat din propria cenuşă după ce a fost distrus în timpul asediul din 1991-1992. Situată pe o peninsulă stâncoasă, cetatea Ragusa (vechea denumire a oraşului) m-a întâmpinat într-o după-amiază târzie, când lumina Mediteranei mângăia zidurile medievale şi faţadele caselor de pe promenada din centru (Stradun), însoţită de cafenele, restaurante şi magazine de suveniruri. La urechi îmi ajungeau cuvinte spuse în mai multe limbi ale continentului, iar retina înregistra un dute-vino neîncetat pe caldarâmul străduţelor. Mă închipuiam cu câteva veacuri în urmă, când cetatea era singurul oraş-stat de pe coasta de est a Mării Adriatice, rivalizând cu Veneţia prin comerţul maritim ce se desfăşura aici. Guvernul oraşului Dubrovnik era liberal în câteva lucruri. A abolit sclavia în 1418 şi a devenit primul stat care a recunoscut independenţa nou-formatei ţări, Statele Unite ale Americii. Vechiul steag al oraşului conţine cuvântul Libertas (libertate), iar la intrarea în fortăreaţa Lovrijenac, amplasată în afara zidurilor oraşului, se află inscripţia „Non bene pro toto libertas venditur auro”, Nu e bine să fie vândută libertatea, pentru tot aurul.

Sveti Vlaho (Sf. Blasiu), patronul oraşului, veghează furnicarul de turişti de pe zidurile cetăţii. Are o importanţă similară cu cea a Sf. Evanghelist Marcu pentru Veneţia.
Oraşul este unul din cele mai însorite din Europa, ninsoarea apărând rar. Aşezat la poalele masivului calcaros Srd (412 m), Dubrovnik are o populaţie comparabilă cu a Râmnicului Sărat, de aprox. 43 000 de locuitori. Deşi numărul de locuitorilor creşte în sezonul de vârf, deci automobilele se înmulţesc peste măsură, n-am observat probleme în trafic, aşa cum din nefericire se întâmplă pe la noi. De altfel, calmul conducătorilor auto m-a impresionat plăcut, alături de alte aspecte ale Dalmaţiei. De pildă, chiar lângă zidurile cetăţii medievale exista o toaletă publică impecabilă, gratuită. Puzderia de motoscutere era de la sine înţeleasă, în condiţiile în care aşezarea este construită pe o suprafaţă înclinată. Acestea se puteau închiria pentru câteva zile de către orice turist dispus să exploreze mai uşor străzile Dubrovnikului. De reţinut că, spre deosebire de situaţia de la Râmnic, scuterele erau noi-nouţe şi nu-i deranjau pe pietoni cu zgomote puternice.
În oraş, te puteai caza, în funcţie de buget, la un hotel de lux, într-un apartament sau într-un camping. Am ales varianta apartamentului deoarece oferă avantajul unei bucătării în care poţi găti ceea ce ai cumpărat (convenabil) de la magazin. O masă în oraş se cunoaşte la buzunar, aşa că vă sfătuiesc să procedaţi ca mine. Asta dacă sunteţi plătit de la bugetul de stat. Dacă aveţi bani, nimeni nu vă împiedică să alegeţi cele mai bune şi luxoase restaurante, cu preparate speciale din bucătăria dalmaţiană.
Din Dubrovnik se pot face excursii pe mare şi se pot vizita câteva insule adriatice. Am ales o plimbare de o zi, de-a lungul ţărmului, pentru a vedea insulele Kolocep, Šipan şi Lopud, aflate la nord-vest de Dubrovnik. În preţ au intrat prânzul (peşte) şi vinul sau răcoritoarele, după preferinţă. Cu acest prilej am observat cu atenţie ţărmul de tip dalmatic, rezultat prin invadarea de către apele mării a unei regiuni formate din şiruri paralele de culmi, ce alternează cu văi şi depresiuni. Ca urmare, culmile au devenit insule, iar în lungul văilor şi depresiunilor s-au dezvoltat golfuri şi canale.
Aşadar, mergeţi la Dubrovnik să descoperiţi atmosfera medievală a vechii fortăreţe maritime, toleranţa religioasă pe care oraşul o practică şi în prezent şi lumina strălucitoare a Adriaticii. Iar când vă veţi plimba pe străduţele înguste din Ragusa, amintiţi-vă cuvintele lui George Bernard Shaw: „Cei care caută paradisul pe pământ, ar trebui să vină la Dubrovnik!”

PULA – o destinaţie nord-adriatică cu „atmosferă” italiană

După ce am străbătut dealurile acoperite de vii şi măslini ale celei mai mari peninsule din Croaţia - Istria -, am ajuns la Pula, un vechi oraş roman situat aproape de extremitatea sudică a peninsulei. Oraşul este unul dintre cele mai „italiene” oraşe din Croaţia, până în 1947 peninsula Istria aparţinând Italiei. Centru administrativ al Istriei în antichitate, Pula are un bogat patrimoniu istoric şi cultural, bine pus în valoare de locuitori. Apropo, oare cum se numesc locuitorii oraşului?
Odată ajuns în oraş, am vizitat mai întâi amfiteatrul din secolul I, numit de croaţi „Arena”. Construit din piatră de Istria şi excelent conservat, este folosit şi în prezent în timpul festivalului de film sau pentru concerte în aer liber. O mare de turişti din toată Europa ocupa amfiteatrul în acea zi de august. Fiecare vizitator putea asculta explicaţii într-o limbă de circulaţie, prin intermediul unui aparat de mărimea unui telefon mobil. În incinta monumentului exista chiar şi o toaletă publică, curată ca o farmacie. Gândul m-a dus la România, unde monumentele introduse în circuitul turistic nu dispun de o astfel de dotare elementară. De aceea, multe monumente sunt învăluite de „aroma” excrementelor, turiştii fiind nevoiţi să-şi lase secreţiile la întâmplare. Nu demult, trecând prin faţa porţii Complexului Brâncovenesc din Râmnicu Sărat, un puternic miros de urină m-a izbit dinspre castanul dinaintea gardului, semn că acolo se uşurează unii dintre trecători.
Dar să revenim la excursia în Croaţia. De la amfiteatru, m-am îndreptat spre templul zeului Apollo (sec. I) ce stă neclintit la marginea vechiului forum. Până acolo am străbătut o stradă îngustă flancată de faţade renascentiste şi baroce, cu cafenele, restaurante şi magazine de suveniruri.
Ultimul obiectiv a fost arcul de triumf „Sergius”, ridicat de o familie romană bogată în secolul I î.Hr. În apropiere, pe terasa cafenelei „Uliks” (denumită după romanul Ulise), statuia din bronz a lui James Joyce privea turiştii din faţa unei ceşti de cafea. Scriitorul irlandez a trăit pentru scurt timp la Pula, predând limba engleză din 1904 până în 1905.
După ce am expediat câteva ilustrate celor dragi, am părăsit cel mai mare oraş din Istria, cu părerea de rău că nu am putut rămâne mai multe zile în portul de la Adriatica.

O LOVITURĂ DE CUŢIT

Am citit recent un reportaj despre beţele ciobăneşti, un subiect practic necunoscut celor mai mulţi dintre noi. Ilustrat cu fotografii dintr-o stână transilvăneană, fotoreportajul e semnat de Harris Wallmen, redactor-şef la „Photomagazine”. Îl citesc pe Wallmen de câţiva ani, de când a scos la Oradea revista mai sus amintită. E un tip sensibil, talentat, care preferă compania animalelor celei a oamenilor. Tradiţionalist şi modernist în aceeaşi măsură, orădeanul desenează, pictează şi fotografiază. Şi o face bine.
Citind despre toiagul ciobanului din Carpaţi, gândul m-a dus la cuvintele geografului Simion Mehedinţi, călător de-a lungul şi de-a latul ţinuturilor de la Dunărea de jos. Ca şi Wallmen, S. Mehedinţi scoate în evidenţă importanţa toiagului pentru păstori, spunând că: „băţul lung e nelipsit spre a se putea propti şi la suiş, dar mai ales la coborâre”. În spaţiul românesc, băţul se mai numeşte „boată” sau „moacă”, de unde şi numele de „mocani”. „De multe ori, când urcuşul nu e greu, drumeţul pune băţul pe spate, iar palmele cuprind cele două capete ale băţului. De ce? Spre a lărgi coşul pieptului şi a lăsa plămânul să răsufle mai în voie. Toate deprinderile acestea îşi au rostul lor, cerut de mersul pe munte”. Beţele ciobanilor sunt împodobite cu ornamente diverse, adevărate simboluri cu semnificaţii străvechi, precum arborele vieţii, cerul, şarpele ş.a. Devenite obiecte de artizanat, toiagele ascund experienţa de viaţă a multor generaţii. Toată admiraţia pentru meşteşugul acesta. Să nu uităm că boierul Chircu avea o frumoasă colecţie de beţe ce completa costumele şi curelele ţintuite din casa de la Râmnic.
Viaţa modernă ne-a îndepărtat de astfel de obiecte ancestrale. Progresul ne-a alienat şi a încurajat lenea trupească şi mintală. Isterizaţi de propriul interes, de mirajul banilor şi al confortului, nu avem timp şi nici chef să cercetăm universul satului de odinioară. Tiparele de odinioară sunt astăzi strivite fără nici cea mai mică urmă de regret. Nimic nu ne mai leagă de lumea de altădată. Doar câţiva dintre noi simt gustul amar că lumea de atunci nu va mai fi niciodată a lor. Şi mai puţini se apleacă sincer şi duios asupra rămăşiţelor.
Am găsit în această toamnă un ferăstrău vechi de ani şi ani… E pe valea Râmnicului, la Jitia, mai sus de „Pietrele Mâţei”. O rămăşită a lumii de altădată, uitată şi abandonată, un obiect care unora nu le spune nimic. Să vedem ce spunea un astfel de „herăstrău” etnografului Simion Mehedinţi:
„Cine trece printr-un ţinut din Carpaţi şi vede ici un herăstrău de apă, iar mai departe o mare fabrică de cherestea, mânată de motoare şi luminată cu electricitate, este ispitit să creadă că a trecut de la primitivitate la civilizaţie. Dar se poate să fie tocmai contra: herăstrăul de apă, care dă mereu de muncă locuitorilor dimprejur, cruţă mereu codrul, păstrează neatinsă sănătatea lucrătorilor şi asigură sporul populaţiei, dându-i pâinea cea de toate zilele, cum a dat-o şi generaţiilor din trecut; fabrica «modernă», care taie pădurea zi şi noapte, pustiind ţinutul întreg şi lăsând munţii dezgoliţi până la stâncă, iar pe oameni muritori de foame, este, fără putinţă de îndoială, un semn de mare barbarie şi regres. Am putea spune că o astfel de fabrică e ca o lovitură de cuţit dată unui corp sănătos, pe care îl răneşte de moarte”.

PE RÂMNIC, ÎN SUS

Iubitorii de fotografie pot merge luna aceasta să viziteze expoziţia de fotografie „Pe Râmnic, în sus”, deschisă la Palatul Administrativ, în holul de la etaj. Marţi, 1 Decembrie, vernisajul acestei expoziţii a strâns o mulţime dornică să vadă peisajele şi oamenii Râmnicului. „PE RÂMNIC, ÎN SUS” este un omagiu adus frumuseţii sălbatice a văii Râmnicului. Fotograful, Răzvan Chirac, a descoperit peisajul subcarpatic târziu, în studenţie. Şi mai târziu a aflat că pe firul apei au urcat de-a lungul timpului Al. Odobescu, Barbu Şt. Delavrancea. Al. Vlahuţă, N. Grigorescu, G. Galaction, S. Mehedinţi ş.a. Niciunul nu a rămas indiferent în faţa naturii văii râului cu obârşia în Munţii Furu, de la cotul Carpaţilor. Pe toţi i-au atras oamenii acestor locuri, de la mocanii Bisocii unde „trăiesc şi se prăsesc cei mai frumoşi bărbaţi din tot plaiul înconjurător” (Al. Odobescu) până la cojanii din podgoriile care încing oraşul din buza câmpiei, acolo unde râul părăseşte dealurile molcome şi o apucă spre şesul coborât al Siretului.
Cele mai multe imagini sunt din bazinul superior al Râmnicului, din Depresiunea „Între Râmnice”, din sate precum Jitia, Vintileasca ori Bisoca. Sunt locuri binecuvântate de Dumnezeu cu o natură curată şi sinceră, cu oameni vrednici şi iubitori de frumos.
Ori de câte ori fotograful urcă pe Râmnic caută să aleagă din mulţimea impresiilor esenţialul, să pătrundă până la sufletul peisajului, să-i descopere misterul şi frumosul. Expoziţia de faţă se vrea un îndemn la (re)descoperirea văii Râmnicului.
Iată ce declară autorul: „Am început să fotografiez la jumătatea anilor ’80, când am pus mâna pe un aparat sovietic, Vilia. Prea puţin familiarizat cu ABC-ul fotografiei, primele imagini au fost simple poze, obţinute în urma declanşării la întâmplare. Mai târziu, în anii ’90, am urmat cursuri de fotografie care mi-au deschis perspectiva. Îmi amintesc cu plăcere de momentele petrecute în mansarda oblonită a universităţii, când developam filme alb-negru expuse pe străzile Bucureştilor ori de şedinţele foto de la Casa de Cultură a Studenţilor ţinute de Emilian Urse. Între timp, am schimbat mai multe aparate şi am expus de mai multe ori la Râmnicu Sărat. Continui să expun în acest oraş în ciuda interesului scăzut pentru fotografie manifestat de râmniceni. O fac pentru puţinii prieteni pe care-i am şi pentru a marca aşa cum cred eu Ziua Naţională”.