BISOCA
Statornici în ideea noastră de a prezenta cititorilor cele mai frumoase locuri din vechiul ţinut al Râmnicului, am ajuns într-una din zilele trecute la Bisoca, un loc binecuvântat care nu poate scăpa unui împătimit de frumuseţea naturii sălbatice. Am trăit momente unice, pline de culoarea, lumina şi savoarea anotimpului.
Am pornit din oraş spre apus, traversând podgoriile Grebănului către Livada, fosta Putreda, iar după de am traversat Dealurile Budei am coborât în valea Câlnăului, la Murgeşti. De aici, ne-am continuat drumul spre nord după care, la Batogu, am luat-o la stânga spre Mărgăriteşti, unde am ajuns după ce am trecut Hârboca, un afluent al Câlnăului. Am oprit la Câmpulungeanca, la mai vechea noastră cunoştinţă, sculptorul Dragoş Potecaşu. Fiu de preot, sculptorul septuagenar ciopleşte în lemn de tei crucea, multiplicată în zeci şi zeci de exemplare apreciate de vizitatorii micului muzeu amenajat în casa veche de peste o sută de ani, ridicată de străbunicul său, preotul Constantin Crăciunescu. Sculptorul pune în fiecare cruce pe care o ciopleşte o fărâmă din sufletul înaintaşilor săi. Vizităm biserica satului, ne luăm rămas bun de la sculptor şi ne continuăm itinerariul, traversând dealurile golaşe până în valea Slănicului, râul ce desparte Subcarpaţii Vrancei de cei ai Buzăului. Odată ajunşi pe Slănic, facem dreapta, spre nord şi după câţiva kilometri părăsim valea Slănicului şi urcăm pe Peceneaga (denumire cu vechi semnificaţii) spre Săruleşti. Desişul aprins de culorile toamnei ne încântă ochiul şi inima în drum spre Lopătăreasa, primul sat al Bisocii întâlnit în cale. Urmează Recea, un sat aşezat în dosul Dealului Bisoca, apoi, după ce trecem de Campusul Sf. Sava, oprim la „Lacuri”, în rezervaţia forestieră şi geologică unde câţiva politicieni cu dare de mână şi-au făcut case de vacanţă. Situat într-o scobitură în gresie, Lacul Limpede ne întâmpină liniştit, într-o pădure unde admirăm frumoase exemplare de pin silvestru, ocrotite de lege. Păcat că malurile lacului suportă amprenta umană: recipiente din plastic, ambalaje, pungi ş.a. Încă o dovadă că, la noi, rezervaţiile sunt doar pe hârtie. Cu oarece greutate reuşim să facem nişte fotografii în care să nu apară „urmele” aşa-zişilor turişti, după care ne întoarcem la Campusul Sf. Sava, de unde se deschide o perspectivă spre nordul Depresiunii „Între Râmnice”, spre Vintileasca şi Neculele, cele mai înalte sate din cuprinsul acestui uluc depresionar subcarpatic, dincolo de care spre miazănoapte se află Ţara Vrancei. Spre răsărit, orizontul e dominat de Dealul Bisoca, înălţat la aproape 1000 de metri. Pe drumul care coboară în albia Râmnicului îşi face apariţia un bătrân călare. E o efigie a timpurilor de altădată, amintindu-ne de călăreţii pictaţi de Grigorescu pe aceste meleaguri în urmă cu mai bine de un veac, în1902. Erau vremuri când bisocenii se mândreau cu caii lor, impresionându-i pe călători. Călăuzit de un flăcău din partea locului, Alexandru Odobescu a ajuns pe tărâmul Bisocii călare. În epoca interbelică, geograful Simion Mehedinţi îi povăţuia pe români: „Cine caută rasa veche a cailor noştri să nu-şi piardă vremea cu grajdurile din Bucureşti, ci să se ducă în munţii de la Bisoca”. Şi tot din munţii de la Bisoca provine naturalistul Gheorghe Munteanu Murgoci: „Eu sunt coborâtor din Bisoca şi rădăcinile neamului meu sunt înfipte adânc în satele din jur. Sunt neam de mocani păstori care au trecut Carpaţii înainte cu câteva sute de ani. Tatăl meu, cioban, a plecat din Bisoca cu turma de oi, în căutare de păşune în bălţile Brăilei. Eu sunt născut pe drum, într-o căruţă, având coviltir cerul cu stele şi călăuză Steaua Polară. De aceea îmi place drumeţia”. Şi nouă ne place drumeţia, dar pentru acest număr e destul, povestea se apropie de sfârşit. Ne despărţim cu greu de peisajele scăldate în lumina după-amiezii de brumar, de simfonia cromatică pe care toamna ne-a dăruit-o în această zi de Sfinţii Arhangheli.
Refacem drumul pe care am venit, relaxaţi după o evadare în mijlocul naturii subcarpatice, printre dealurile Blăjanilor şi ale Budei, ajungând pe seară în oraşul din poarta câmpiei, adormit sub negura toamnei.
Am pornit din oraş spre apus, traversând podgoriile Grebănului către Livada, fosta Putreda, iar după de am traversat Dealurile Budei am coborât în valea Câlnăului, la Murgeşti. De aici, ne-am continuat drumul spre nord după care, la Batogu, am luat-o la stânga spre Mărgăriteşti, unde am ajuns după ce am trecut Hârboca, un afluent al Câlnăului. Am oprit la Câmpulungeanca, la mai vechea noastră cunoştinţă, sculptorul Dragoş Potecaşu. Fiu de preot, sculptorul septuagenar ciopleşte în lemn de tei crucea, multiplicată în zeci şi zeci de exemplare apreciate de vizitatorii micului muzeu amenajat în casa veche de peste o sută de ani, ridicată de străbunicul său, preotul Constantin Crăciunescu. Sculptorul pune în fiecare cruce pe care o ciopleşte o fărâmă din sufletul înaintaşilor săi. Vizităm biserica satului, ne luăm rămas bun de la sculptor şi ne continuăm itinerariul, traversând dealurile golaşe până în valea Slănicului, râul ce desparte Subcarpaţii Vrancei de cei ai Buzăului. Odată ajunşi pe Slănic, facem dreapta, spre nord şi după câţiva kilometri părăsim valea Slănicului şi urcăm pe Peceneaga (denumire cu vechi semnificaţii) spre Săruleşti. Desişul aprins de culorile toamnei ne încântă ochiul şi inima în drum spre Lopătăreasa, primul sat al Bisocii întâlnit în cale. Urmează Recea, un sat aşezat în dosul Dealului Bisoca, apoi, după ce trecem de Campusul Sf. Sava, oprim la „Lacuri”, în rezervaţia forestieră şi geologică unde câţiva politicieni cu dare de mână şi-au făcut case de vacanţă. Situat într-o scobitură în gresie, Lacul Limpede ne întâmpină liniştit, într-o pădure unde admirăm frumoase exemplare de pin silvestru, ocrotite de lege. Păcat că malurile lacului suportă amprenta umană: recipiente din plastic, ambalaje, pungi ş.a. Încă o dovadă că, la noi, rezervaţiile sunt doar pe hârtie. Cu oarece greutate reuşim să facem nişte fotografii în care să nu apară „urmele” aşa-zişilor turişti, după care ne întoarcem la Campusul Sf. Sava, de unde se deschide o perspectivă spre nordul Depresiunii „Între Râmnice”, spre Vintileasca şi Neculele, cele mai înalte sate din cuprinsul acestui uluc depresionar subcarpatic, dincolo de care spre miazănoapte se află Ţara Vrancei. Spre răsărit, orizontul e dominat de Dealul Bisoca, înălţat la aproape 1000 de metri. Pe drumul care coboară în albia Râmnicului îşi face apariţia un bătrân călare. E o efigie a timpurilor de altădată, amintindu-ne de călăreţii pictaţi de Grigorescu pe aceste meleaguri în urmă cu mai bine de un veac, în1902. Erau vremuri când bisocenii se mândreau cu caii lor, impresionându-i pe călători. Călăuzit de un flăcău din partea locului, Alexandru Odobescu a ajuns pe tărâmul Bisocii călare. În epoca interbelică, geograful Simion Mehedinţi îi povăţuia pe români: „Cine caută rasa veche a cailor noştri să nu-şi piardă vremea cu grajdurile din Bucureşti, ci să se ducă în munţii de la Bisoca”. Şi tot din munţii de la Bisoca provine naturalistul Gheorghe Munteanu Murgoci: „Eu sunt coborâtor din Bisoca şi rădăcinile neamului meu sunt înfipte adânc în satele din jur. Sunt neam de mocani păstori care au trecut Carpaţii înainte cu câteva sute de ani. Tatăl meu, cioban, a plecat din Bisoca cu turma de oi, în căutare de păşune în bălţile Brăilei. Eu sunt născut pe drum, într-o căruţă, având coviltir cerul cu stele şi călăuză Steaua Polară. De aceea îmi place drumeţia”. Şi nouă ne place drumeţia, dar pentru acest număr e destul, povestea se apropie de sfârşit. Ne despărţim cu greu de peisajele scăldate în lumina după-amiezii de brumar, de simfonia cromatică pe care toamna ne-a dăruit-o în această zi de Sfinţii Arhangheli.
Refacem drumul pe care am venit, relaxaţi după o evadare în mijlocul naturii subcarpatice, printre dealurile Blăjanilor şi ale Budei, ajungând pe seară în oraşul din poarta câmpiei, adormit sub negura toamnei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu