PULA – o destinaţie nord-adriatică cu „atmosferă” italiană

După ce am străbătut dealurile acoperite de vii şi măslini ale celei mai mari peninsule din Croaţia - Istria -, am ajuns la Pula, un vechi oraş roman situat aproape de extremitatea sudică a peninsulei. Oraşul este unul dintre cele mai „italiene” oraşe din Croaţia, până în 1947 peninsula Istria aparţinând Italiei. Centru administrativ al Istriei în antichitate, Pula are un bogat patrimoniu istoric şi cultural, bine pus în valoare de locuitori. Apropo, oare cum se numesc locuitorii oraşului?
Odată ajuns în oraş, am vizitat mai întâi amfiteatrul din secolul I, numit de croaţi „Arena”. Construit din piatră de Istria şi excelent conservat, este folosit şi în prezent în timpul festivalului de film sau pentru concerte în aer liber. O mare de turişti din toată Europa ocupa amfiteatrul în acea zi de august. Fiecare vizitator putea asculta explicaţii într-o limbă de circulaţie, prin intermediul unui aparat de mărimea unui telefon mobil. În incinta monumentului exista chiar şi o toaletă publică, curată ca o farmacie. Gândul m-a dus la România, unde monumentele introduse în circuitul turistic nu dispun de o astfel de dotare elementară. De aceea, multe monumente sunt învăluite de „aroma” excrementelor, turiştii fiind nevoiţi să-şi lase secreţiile la întâmplare. Nu demult, trecând prin faţa porţii Complexului Brâncovenesc din Râmnicu Sărat, un puternic miros de urină m-a izbit dinspre castanul dinaintea gardului, semn că acolo se uşurează unii dintre trecători.
Dar să revenim la excursia în Croaţia. De la amfiteatru, m-am îndreptat spre templul zeului Apollo (sec. I) ce stă neclintit la marginea vechiului forum. Până acolo am străbătut o stradă îngustă flancată de faţade renascentiste şi baroce, cu cafenele, restaurante şi magazine de suveniruri.
Ultimul obiectiv a fost arcul de triumf „Sergius”, ridicat de o familie romană bogată în secolul I î.Hr. În apropiere, pe terasa cafenelei „Uliks” (denumită după romanul Ulise), statuia din bronz a lui James Joyce privea turiştii din faţa unei ceşti de cafea. Scriitorul irlandez a trăit pentru scurt timp la Pula, predând limba engleză din 1904 până în 1905.
După ce am expediat câteva ilustrate celor dragi, am părăsit cel mai mare oraş din Istria, cu părerea de rău că nu am putut rămâne mai multe zile în portul de la Adriatica.

O LOVITURĂ DE CUŢIT

Am citit recent un reportaj despre beţele ciobăneşti, un subiect practic necunoscut celor mai mulţi dintre noi. Ilustrat cu fotografii dintr-o stână transilvăneană, fotoreportajul e semnat de Harris Wallmen, redactor-şef la „Photomagazine”. Îl citesc pe Wallmen de câţiva ani, de când a scos la Oradea revista mai sus amintită. E un tip sensibil, talentat, care preferă compania animalelor celei a oamenilor. Tradiţionalist şi modernist în aceeaşi măsură, orădeanul desenează, pictează şi fotografiază. Şi o face bine.
Citind despre toiagul ciobanului din Carpaţi, gândul m-a dus la cuvintele geografului Simion Mehedinţi, călător de-a lungul şi de-a latul ţinuturilor de la Dunărea de jos. Ca şi Wallmen, S. Mehedinţi scoate în evidenţă importanţa toiagului pentru păstori, spunând că: „băţul lung e nelipsit spre a se putea propti şi la suiş, dar mai ales la coborâre”. În spaţiul românesc, băţul se mai numeşte „boată” sau „moacă”, de unde şi numele de „mocani”. „De multe ori, când urcuşul nu e greu, drumeţul pune băţul pe spate, iar palmele cuprind cele două capete ale băţului. De ce? Spre a lărgi coşul pieptului şi a lăsa plămânul să răsufle mai în voie. Toate deprinderile acestea îşi au rostul lor, cerut de mersul pe munte”. Beţele ciobanilor sunt împodobite cu ornamente diverse, adevărate simboluri cu semnificaţii străvechi, precum arborele vieţii, cerul, şarpele ş.a. Devenite obiecte de artizanat, toiagele ascund experienţa de viaţă a multor generaţii. Toată admiraţia pentru meşteşugul acesta. Să nu uităm că boierul Chircu avea o frumoasă colecţie de beţe ce completa costumele şi curelele ţintuite din casa de la Râmnic.
Viaţa modernă ne-a îndepărtat de astfel de obiecte ancestrale. Progresul ne-a alienat şi a încurajat lenea trupească şi mintală. Isterizaţi de propriul interes, de mirajul banilor şi al confortului, nu avem timp şi nici chef să cercetăm universul satului de odinioară. Tiparele de odinioară sunt astăzi strivite fără nici cea mai mică urmă de regret. Nimic nu ne mai leagă de lumea de altădată. Doar câţiva dintre noi simt gustul amar că lumea de atunci nu va mai fi niciodată a lor. Şi mai puţini se apleacă sincer şi duios asupra rămăşiţelor.
Am găsit în această toamnă un ferăstrău vechi de ani şi ani… E pe valea Râmnicului, la Jitia, mai sus de „Pietrele Mâţei”. O rămăşită a lumii de altădată, uitată şi abandonată, un obiect care unora nu le spune nimic. Să vedem ce spunea un astfel de „herăstrău” etnografului Simion Mehedinţi:
„Cine trece printr-un ţinut din Carpaţi şi vede ici un herăstrău de apă, iar mai departe o mare fabrică de cherestea, mânată de motoare şi luminată cu electricitate, este ispitit să creadă că a trecut de la primitivitate la civilizaţie. Dar se poate să fie tocmai contra: herăstrăul de apă, care dă mereu de muncă locuitorilor dimprejur, cruţă mereu codrul, păstrează neatinsă sănătatea lucrătorilor şi asigură sporul populaţiei, dându-i pâinea cea de toate zilele, cum a dat-o şi generaţiilor din trecut; fabrica «modernă», care taie pădurea zi şi noapte, pustiind ţinutul întreg şi lăsând munţii dezgoliţi până la stâncă, iar pe oameni muritori de foame, este, fără putinţă de îndoială, un semn de mare barbarie şi regres. Am putea spune că o astfel de fabrică e ca o lovitură de cuţit dată unui corp sănătos, pe care îl răneşte de moarte”.

PE RÂMNIC, ÎN SUS

Iubitorii de fotografie pot merge luna aceasta să viziteze expoziţia de fotografie „Pe Râmnic, în sus”, deschisă la Palatul Administrativ, în holul de la etaj. Marţi, 1 Decembrie, vernisajul acestei expoziţii a strâns o mulţime dornică să vadă peisajele şi oamenii Râmnicului. „PE RÂMNIC, ÎN SUS” este un omagiu adus frumuseţii sălbatice a văii Râmnicului. Fotograful, Răzvan Chirac, a descoperit peisajul subcarpatic târziu, în studenţie. Şi mai târziu a aflat că pe firul apei au urcat de-a lungul timpului Al. Odobescu, Barbu Şt. Delavrancea. Al. Vlahuţă, N. Grigorescu, G. Galaction, S. Mehedinţi ş.a. Niciunul nu a rămas indiferent în faţa naturii văii râului cu obârşia în Munţii Furu, de la cotul Carpaţilor. Pe toţi i-au atras oamenii acestor locuri, de la mocanii Bisocii unde „trăiesc şi se prăsesc cei mai frumoşi bărbaţi din tot plaiul înconjurător” (Al. Odobescu) până la cojanii din podgoriile care încing oraşul din buza câmpiei, acolo unde râul părăseşte dealurile molcome şi o apucă spre şesul coborât al Siretului.
Cele mai multe imagini sunt din bazinul superior al Râmnicului, din Depresiunea „Între Râmnice”, din sate precum Jitia, Vintileasca ori Bisoca. Sunt locuri binecuvântate de Dumnezeu cu o natură curată şi sinceră, cu oameni vrednici şi iubitori de frumos.
Ori de câte ori fotograful urcă pe Râmnic caută să aleagă din mulţimea impresiilor esenţialul, să pătrundă până la sufletul peisajului, să-i descopere misterul şi frumosul. Expoziţia de faţă se vrea un îndemn la (re)descoperirea văii Râmnicului.
Iată ce declară autorul: „Am început să fotografiez la jumătatea anilor ’80, când am pus mâna pe un aparat sovietic, Vilia. Prea puţin familiarizat cu ABC-ul fotografiei, primele imagini au fost simple poze, obţinute în urma declanşării la întâmplare. Mai târziu, în anii ’90, am urmat cursuri de fotografie care mi-au deschis perspectiva. Îmi amintesc cu plăcere de momentele petrecute în mansarda oblonită a universităţii, când developam filme alb-negru expuse pe străzile Bucureştilor ori de şedinţele foto de la Casa de Cultură a Studenţilor ţinute de Emilian Urse. Între timp, am schimbat mai multe aparate şi am expus de mai multe ori la Râmnicu Sărat. Continui să expun în acest oraş în ciuda interesului scăzut pentru fotografie manifestat de râmniceni. O fac pentru puţinii prieteni pe care-i am şi pentru a marca aşa cum cred eu Ziua Naţională”.

PE DRUMUL BORDEŞTILOR

„Pe drumul Bordeştilor” este legenda ce însoţeşte o fotografie dintr-un vechi ghid al judeţului Râmnicu Sărat, realizată de Al. I. Zamfirescu, boierul îndrăgostit de meleagurile noastre.
Am pornit şi noi pe drumul Bordeştilor într-o zi calmă de noiembrie. Am trecut limita de judeţ, am intrat în Vrancea, iar la Dumbrăveni (Plăineştii de altădată) am făcut stânga spre apus. Am trecut de Cândeşti şi am intrat în Bordeştii de Jos, unde am întrebat un localnic despre biserica monument istoric. „Mai sus, la brazi”, ne-a răspuns omul. Am străbătut localitatea şi am ajuns la brazi. Numai că în loc de biserică, am găsit un cimitir cu osemintele celor căzuţi pe aceste locuri în Primul Război Mondial. Din câte ne-a spus o bătrână la ieşirea din sat, pentru a ajunge la biserică trebuia să facem dreapta înainte de cimitir. Cum n-aveam prea mult timp la dispoziţie, am lăsat pe altă dată vizitarea ctitoriei boierului Mănăilă, cu regretul că n-am putut admira pictura lui Pârvu Mutu, pentru care biserica a devenit cunoscută în lumea academică încă din veacul al XIX-lea.
Ne-am continuat drumul ce urcă la 400 de metri în Dealul Trandafir şi am coborât spre râul Râmnic prin Găloieşti, un sat care ţine de comuna Dumitreşti. Chiar la intrarea în cea mai mare comună de pe valea Râmnicului, o lumină blândă, plăcută, scălda dealurile dezgolite de la miazănoapte, privirea alunecând departe, spre Lacu lui Baban şi satele din bazinul superior al Râmnei.
Se apropia seara. Am ajuns în Dumitreşti-Plai şi am trecut vechiul pod peste Râmnic, cel care odinioară lega malurile râului în dreptul oraşului. Cu privire la denumirea de „plai”, să ne amintim că ţăranii din satele mai îndepărtate sau din comunele vecine Dumitreştilor spuneau: „Mă duc la plai, la târg”. Administrativ, pe vremea judeţului Râmnic, plasa Dumitreşti s-a numit odată plasa Plaiul. Geografic, plaiul este o regiune aproape plană, cu păşune.
După ce am trecut cel mai vechi pod peste Râmnic, am coborât prin satele înşirate de-a lungul râului, cufundate în liniştea sfârşitului de săptămână, spartă – din păcate – de reprezentanţii partidelor politice veniţi să-şi promoveze candidaţii. Doar era campanie electorală, nu?
Iată deci un scurt itinerariu care vă scoate din cenuşiul oraşului şi vă poartă printr-o cromatică subcarpatică demnă de penelul unui pictor încercat, o geografie curată şi sinceră în care natura îşi oficiază cultul frumosului. Mergeţi pe drumul Bordeştilor.

BISOCA

Statornici în ideea noastră de a prezenta cititorilor cele mai frumoase locuri din vechiul ţinut al Râmnicului, am ajuns într-una din zilele trecute la Bisoca, un loc binecuvântat care nu poate scăpa unui împătimit de frumuseţea naturii sălbatice. Am trăit momente unice, pline de culoarea, lumina şi savoarea anotimpului.
Am pornit din oraş spre apus, traversând podgoriile Grebănului către Livada, fosta Putreda, iar după de am traversat Dealurile Budei am coborât în valea Câlnăului, la Murgeşti. De aici, ne-am continuat drumul spre nord după care, la Batogu, am luat-o la stânga spre Mărgăriteşti, unde am ajuns după ce am trecut Hârboca, un afluent al Câlnăului. Am oprit la Câmpulungeanca, la mai vechea noastră cunoştinţă, sculptorul Dragoş Potecaşu. Fiu de preot, sculptorul septuagenar ciopleşte în lemn de tei crucea, multiplicată în zeci şi zeci de exemplare apreciate de vizitatorii micului muzeu amenajat în casa veche de peste o sută de ani, ridicată de străbunicul său, preotul Constantin Crăciunescu. Sculptorul pune în fiecare cruce pe care o ciopleşte o fărâmă din sufletul înaintaşilor săi. Vizităm biserica satului, ne luăm rămas bun de la sculptor şi ne continuăm itinerariul, traversând dealurile golaşe până în valea Slănicului, râul ce desparte Subcarpaţii Vrancei de cei ai Buzăului. Odată ajunşi pe Slănic, facem dreapta, spre nord şi după câţiva kilometri părăsim valea Slănicului şi urcăm pe Peceneaga (denumire cu vechi semnificaţii) spre Săruleşti. Desişul aprins de culorile toamnei ne încântă ochiul şi inima în drum spre Lopătăreasa, primul sat al Bisocii întâlnit în cale. Urmează Recea, un sat aşezat în dosul Dealului Bisoca, apoi, după ce trecem de Campusul Sf. Sava, oprim la „Lacuri”, în rezervaţia forestieră şi geologică unde câţiva politicieni cu dare de mână şi-au făcut case de vacanţă. Situat într-o scobitură în gresie, Lacul Limpede ne întâmpină liniştit, într-o pădure unde admirăm frumoase exemplare de pin silvestru, ocrotite de lege. Păcat că malurile lacului suportă amprenta umană: recipiente din plastic, ambalaje, pungi ş.a. Încă o dovadă că, la noi, rezervaţiile sunt doar pe hârtie. Cu oarece greutate reuşim să facem nişte fotografii în care să nu apară „urmele” aşa-zişilor turişti, după care ne întoarcem la Campusul Sf. Sava, de unde se deschide o perspectivă spre nordul Depresiunii „Între Râmnice”, spre Vintileasca şi Neculele, cele mai înalte sate din cuprinsul acestui uluc depresionar subcarpatic, dincolo de care spre miazănoapte se află Ţara Vrancei. Spre răsărit, orizontul e dominat de Dealul Bisoca, înălţat la aproape 1000 de metri. Pe drumul care coboară în albia Râmnicului îşi face apariţia un bătrân călare. E o efigie a timpurilor de altădată, amintindu-ne de călăreţii pictaţi de Grigorescu pe aceste meleaguri în urmă cu mai bine de un veac, în1902. Erau vremuri când bisocenii se mândreau cu caii lor, impresionându-i pe călători. Călăuzit de un flăcău din partea locului, Alexandru Odobescu a ajuns pe tărâmul Bisocii călare. În epoca interbelică, geograful Simion Mehedinţi îi povăţuia pe români: „Cine caută rasa veche a cailor noştri să nu-şi piardă vremea cu grajdurile din Bucureşti, ci să se ducă în munţii de la Bisoca”. Şi tot din munţii de la Bisoca provine naturalistul Gheorghe Munteanu Murgoci: „Eu sunt coborâtor din Bisoca şi rădăcinile neamului meu sunt înfipte adânc în satele din jur. Sunt neam de mocani păstori care au trecut Carpaţii înainte cu câteva sute de ani. Tatăl meu, cioban, a plecat din Bisoca cu turma de oi, în căutare de păşune în bălţile Brăilei. Eu sunt născut pe drum, într-o căruţă, având coviltir cerul cu stele şi călăuză Steaua Polară. De aceea îmi place drumeţia”. Şi nouă ne place drumeţia, dar pentru acest număr e destul, povestea se apropie de sfârşit. Ne despărţim cu greu de peisajele scăldate în lumina după-amiezii de brumar, de simfonia cromatică pe care toamna ne-a dăruit-o în această zi de Sfinţii Arhangheli.
Refacem drumul pe care am venit, relaxaţi după o evadare în mijlocul naturii subcarpatice, printre dealurile Blăjanilor şi ale Budei, ajungând pe seară în oraşul din poarta câmpiei, adormit sub negura toamnei.

SOCIETATEA MUŞTELOR

„Patriotismul meu e în pericol de câte ori ies pe stradă sau deschid televizorul”, spune Octavian Paler în convorbirile cu Daniel Cristea Enache. Scriitorul credea într-o „Românie personală” care poate n-a existat şi nu va exista niciodată, o Românie care face parte din destin, nu din geografie. De aceea, mărturiseşte gânditorul, „nu depind, ca român, de canaliile şi lichelele de aceeaşi naţionalitate”.
De câte ori ies pe stradă îmi iau porţia de mitocănie, mizerie şi umilinţă. Iluzia de oraş în care trăiesc e ilustrată în majoritate de specimene vulgare, pestriţe, periferice şi şocante. Civilizaţia urbană lipseşte, fiind înlocuită cu imitaţii ieftine, de doi bani. Cei mai mulţi dintre râmniceni sunt insensibili, iresponsabili, absenţi. Nu ştiu decât să murdărească în jurul lor. Într-o seară, un imbecil dinaintea mea, după ce-a zvârlit chiştocul pe trotuar, a râgăit din toţi rărunchii, după care a lipit de caldarâm un scuipat vâscos, trăgându-şi mucii cu zgomot. Pentru un om normal un astfel de comportament e menit să-l pună pe gânduri şi să-l transforme într-un mizantrop care-şi doreşte un oraş fără oameni. România mizerabilă în care trăim, cu oameni care otrăvesc totul în jurul lor, de la aerul pe care-l respirăm la străzile pe care ne e din ce în ce mai silă să mergem, e o ţară neiubită, reală, departe de ceea ce învăţăm despre ea la geografie, limba română şi istorie.
„Toată lumea se va înţigăni, chiar de vom umbla numai în maşini şi vom mânca numai icre negre”, spunea I.D. Sârbu în anii ’50. Ce exemplu mai bun decât oraşul Râmnicu Sărat poate exista? E adevărat, icre negre n-am ajuns să mâncăm, în schimb restul profeţiei s-a împlinit. Cultura ţigănească fascinează, ajutată de telenovelele de gen. E de bon ton să-ţi placă muzica ţigănească, să te îmbraci ţigăneşte. Elevii prezintă pe scena Casei de Cultură dansuri ţigăneşti, cele româneşti fiind necunoscute. Nu vreau să duc mai departe acest subiect. Mi-e teamă să nu fiu acuzat de incorectitudine politică ori de rasism. Sunt destui care abia abia aşteaptă să-ţi aplice tot felul de etichete, de la „fascist” la „comunist”.
Revenind la patriotismul în pericol, adevărul e că ne-am săturat de nesimţire, de „romârlanii” care calcă în picioare totul, de indivizi cu burţi revărsate care frig mititei pe ritmuri orientale, de scuipăcioşi şi beţivani care urinează pe la colţuri, de „intelectualii” care nu citesc nicio carte, incapabili să lege două vorbe, de absolvenţi care n-au (nici nu-şi doresc) un loc de muncă, de mâncători de seminţe etc. Abulia şi trândăveala, mahalaua şi analfabetismul, acestea sunt ingredientele traiului în România post-socialistă, o ţară cu o societate în derivă, formată din „oameni noi” pe care comunismul i-a făcut ceea ce sunt astăzi.
Aceşti „oameni noi” luptă să obţină un cât de mic avantaj, o funcţie, un ban în plus, o poziţie de unde să poată înjura pe alţii (mai mici). Că luptă, nu e rău. Problema e că mulţi dintre cei ce luptă şi ajung sus nu merită să fie acolo.
„Se poate trăi foarte bine fără cultură, presă, umanism. Fără reviste, literatură, arte, spectacole. Fără religie, fără ideologie, fără politică chiar. Şi astfel societatea se împarte între cei care mai au acces la câte un mic secret de stat şi cei care trăiesc aidoma muştelor”(I.D. Sârbu).

CASELE BISOCII

E prima zi de brumar şi dimineaţa rece ne dă de veste că excursia pe Furu se va desfăşura sub un cer plumburiu de toamnă târzie, într-o atmosferă posomorâtă şi tristă. Şi întradevăr, satele văii Râmnicului se trezesc la viaţă într-un peisaj cernit de noiembrie. Le străbatem în grabă, cu gândul la întâlnirea de la Jitia, unde ne aşteaptă un localnic, profesor de geografie, dispus să ne fie ghid pe coclaurii din Munţii Vrancei.
Ajungem în sat şi schimbăm autoturismul de oraş cu unul de teren, numai bun pentru drumurile rupte din bazinul superior al Râmnicului. E un „Luaz” sovietic, are răcire cu aer şi alimentare cu combustibil direct din butelia de plastic pe care am umplut-o cu benzină la ieşirea din oraş. Urcăm aşadar în maşină şi pornim la drum… Înainte de Vintileasca, facem stânga pe un drum forestier care coboară în albia Sărăţelui (un afluent al Râmnicului), după care urcă, pe malul drept, la Pleşi, un cătun al comunei Bisoca, risipit sub povârnişul carpatic. De aici ni se alătură un bisocean care cunoaşte locurile ca nimeni altul. Ocolim Masa lui Bucur pe la sud şi apucăm pe Râmnic în sus, spre Casele Bisocii. Drumul e anevoios şi maşina saltă la fiecare metru, iar pământul e îngheţat, semn că temperaturile coborâte şi-au spus cuvântul. La un moment dat oprim. Bisoceanul spune că am ajuns la cascadă. Coborâm coasta povârnită şi, întradevăr, în faţa ochilor ne apare o cădere de apă botezată de oamenii locului „Chişătoarea”. Apa nu cade de la o înălţime prea mare, iar marmita de eroziune (lacul creat de tumultul cascadei) nu este nici ea prea largă. Mă bucur ca un copil de privelişte şi mă apuc să fotografiez, nu înainte de a fixa aparatul pe trepied şi de a ataşa la obiectiv un filtru de polarizare. În vederea obţinerii unor imagini cu un aspect mătăsos al apei, iau mai multe cadre cu expuneri diferite, cu diafragma închisă la maximum şi sensibilitate mică. În acest fel, dobândesc un timp lung de expunere ce creează un frumos efect de curgere. În decorul autumnal, accentuat de frunzele lipite pe piatra udă, pânza colilie şi neastâmpărată a Râmnicului însufleţeşte peisajul durat în stânca munţilor de la cotul Carpaţilor.
Ne continuăm drumul spre miazănoapte şi, dintr-o dată, în faţa noastră apare un urs gulerat, ce fuge mâncând pământul. După câţiva paşi pe drum, coboară în albia râului şi se face nevăzut. Mai facem o oprire, după care mergem mai departe până la destinaţie, două cocioabe numite Casele Bisocii. Cum în apropiere există un prag demn de a fi fotografiat, mă îndrept într-acolo şi încep să fac fotografii. În acest timp, însoţitorii mei frigeau pastramă de oaie şi gustau o ţuică. Odată încheiată şedinţa foto, mă alătur şi eu mocanilor şi îmi potolesc foamea cu o bucată de pastramă. Nu mai stăm mult şi o luăm la vale, spre Pleşi, unde poposim în gospodăria bisoceanului amintit mai sus. De aici, o frumoasă perspectivă se deschide spre Depresiunea Între Râmnice, în special spre satele Şindrila şi Recea din comuna Bisoca, orientate spre miazănoapte. După ce admirăm un trofeu de cerb, pornim la drum pentru că ziua e mică şi nu mai e mult până coboară întunericul. Luna plină răsare şi ne însoţeşte pe după copacii aurii. Ajungem în satul Cerbu odată cu căderea serii, bucuroşi că am petrecut o zi în sânul naturii de la obârşia Râmnicului, sub vârful Furu de la marginea curburii carpatice.