FOTOGRAFIATUL INTERZIS ?!

Am rămas stupefiat atunci când, fotografiind în zona gării, un angajat de la căile ferate mi-a spus că nu am voie să fotografiez gara. L-am întrebat pe respectivul (nu i-am reţinut numele) dacă există o lege în acest sens. A dat înapoi spunând că-mi trebuie aprobare de la şeful gării. Ghinion. Şeful era plecat. Deşi nu avea dreptul, m-a legitimat. L-am întrebat de ce nu e voie să fac fotografii. „Pentru că e monument istoric!”, a răspuns „bravul” ceferist, convins că mă reduce la tăcere cu un astfel de „argument”. Nu ştia sărmanul că în toată lumea asta largă, monumentele istorice sunt fotografiate şi iar fotografiate de cohorte de turişti. Nu. El ştia una şi bună: nu te uita, nu fotografia, bagă capul în pământ şi ocoleşte pe trotuarul de vizavi – reflex necondiţionat din epoca de aur a cenzurii. Un astfel de ignorant trăieşte cu impresia că, dacă e angajat al staţiei CFR, are dreptul să interzică un lucru permis de peste o sută de ani: fotografierea gării din Râmnicu Sărat. Am în fototeca personală imagini cu gara vechi de peste un secol, dovadă că atunci fotografierea gării era liberă. Numai acum nu mai e voie.
De fapt, nu gara era ţinta fotografiilor mele, ci nişte oameni ai străzii care-şi fac veacul în preajma gării. Pe ei îi urmăream cu obiectivul. Gara am fotografiat-o de zeci de ori până acum, fără a întâmpina oprelişti din partea nimănui.
În concluzie, în plină eră digitală, la Râmnicu Sărat, este încă o crimă – în ochii unora – să faci fotografii în preajma unui monument istoric. Ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns.

OAMENI DE SEAMĂ

Aproape orice ghid turistic ori monografie a Râmnicului prezintă oamenii de seamă pe care oraşul i-a dat de-a lungul timpului. Numărul lor este impresionant pentru un oraş mic şi, desigur, ne mândrim cu ei. Cei mai mulţi au plecat mânaţi de dorinţa de a-şi împlini destinul în altă parte. Au lăsat în urmă familia, casa, amintirile. S-ar cuveni ca memoria acestor oameni să fie păstrată cu sfinţenie, aşa cum e normal. Am fi arătat astfel că apreciem valorile de ieri şi de azi ale Râmnicului. Realitatea crudă a prezentului ne aşază însă în faţă oglinda. Ea nu minte şi ne arată cât preţuiesc pentru noi aceste valori. Memoria oamenilor care au însemnat odată ceva este strivită de noi, cei care astăzi nu dăm doi bani pe trecut. Ignoranţa şi nepăsarea ne fac incapabili să înţelegem importanţa conservării unor urme ale râmnicenilor de altădată.
Casele în care s-au născut ori au copilărit Traian Săvulescu, Petre Antonescu, Ionel Lupescu, Florica Cristoforeanu, Constantin Datculescu, Petre Iorgulescu-Yor, sunt abandonate uitării. Unele au dispărut din geografia oraşului, altele vor dispărea în viitorul nu prea îndepărtat.
Casa lui Petrache Săvulescu (tatăl lui Traian Săvulescu), comerciant de manufactură, ceaprăzărie, pânzeturi şi mărunţişuri, a dispărut de pe Strada Centrală (azi Viorelelor) în anii ’80. Bătrânii urbei spun că imobilul în care a copilărit viitorul savant Traian Săvulescu se găsea în locul casieriilor „Electrica”. Azi, doar câteva obiecte personale ale omului de ştiinţă amintesc vizitatorilor muzeului local de fitopatologul născut pe meleaguri râmnicene.
Casa în care a copilărit arhitectul Petre Antonescu se încăpăţânează să existe, în ciuda nepăsării noastre şi a intervenţiilor brutale care au schilodit-o. Monograma AA de deasupra intrării îl aminteşte pe Anton Antonescu, tatăl arhitectului, mare proprietar în veacul al XIX-lea la Râmnicu Sărat. O recentă vizită ne-a relevat un adevărat prăpăd: tencuiala căzută, console şi ornamente dispărute, tâmplărie de PVC ce înlocuieşte (oribil) lemnul. Învelitoarea de tablă a lucarnei centrale s-a desprins şi spânzură în bătaia vântului pe „frontonul” metalic de deasupra intrării. Jalnic.
Casa de pe Strada Cuza, în care odinioară Florica Cristoforeanu lua lecţii de pian, stă azi ascunsă în spatele unui bloc. Anonimă şi inabordabilă, casa abia se zăreşte prin grilajul ce o înconjoară.
Despre Casa Lupescu, ziarul nostru a scris în nenumărate rânduri. Odinioară fala străzii pe care se găseşte, vila este acum condamnată la moarte. Oare câţi dintre noi simţim o strângere de inimă când trecem pe dinaintea ei, cu gândul că la o viitoare vizită casa nu va mai fi acolo?
Petrică Iorgulescu, pictorul cu destin atât de tragic, a copilărit într-o casă de pe actuala stradă M. Kogălniceanu. Sistematizarea din anii comunismului a şters-o de pe hartă.
Constantin Datculescu a locuit pe uliţa Erculeştilor, adică a boierilor cu origini sud-dunărene, mari proprietari de moşii în fostul judeţ Râmnicu Sărat. De la ei provine denumirea mahalalei ce se găsea de jur-împrejurul bisericii „Bagdat”.
Propun aşadar să nu ne mai împăunăm cu numele unor râmniceni de odinioară, atâta vreme cât nu suntem în stare să facem nimic spre a le păstra memoria. Iar în ghidurile şi monografiile care vor apărea, să nu mai înşirăm ca mărgelele pe aţă oamenii de seamă pe care nu-i băgăm în seamă.

POPOR DE LAŞI?

Am cunoscut nu demult un ins care credea că le ştie pe toate. Vorbea mult, dar spunea puţin, presărându-şi discursul cu glume groase. Părea expert în viaţa cetăţii, în ciuda faptului că n-auzisem de el până atunci. Dădea lecţii în stânga şi-n dreapta, dorind să pară inteligent, practicând confesiunea, lamentaţia şi, nu în ultimul rând, bancul. Căutam să-mi dau seama cu ce se îndeletniceşte, ce meserie are. Am aflat mai târziu, când nu mai era de faţă, că a fost securist.
Dintre subiectele preopinentului, aleg unul singur, legat de vechiul penitenciar râmnicean, la momentul când avea loc dialogul nostru urmând să se desfăşoare la Râmnic Universitatea de Vară.
Aşadar, în polemică, am adus la un moment dat în discuţie închisoarea de la Râmnic, suferinţele îndurate de cei întemniţaţi acolo. Nu mică mi-a fost mirarea când partenerul de dialog şi-a exprimat punctul de vedere, cum că prizonierii au dus-o mai bine decât ceilalţi, din afară. Cu alte cuvinte, individul din faţa mea anula printr-un simplu gest suferinţa colectivă a unei întregi generaţii. Octavian Paler spune, în „Convorbiri” (D.C. Enache, Corint, 2007): „Dacă n-ai experimentat înfruntarea terorii, e mai prudent să nu faci caz de eroism. E ceea ce m-a împiedicat să-i judec în vreun fel pe cei care au trecut prin puşcărie”. M-am întrebat: în numele cărei instanţe cel dinaintea mea îşi permite să-i judece pe morţii închisorii de la Râmnicu Sărat? Cu ce drept terfeleşte acesta memoria unor români care – aşa cum spunea acelaşi Octavian Paler – „au fost în stare să pună libertatea deasupra vieţii în teroare?”.
Din nefericire, cazul nu este singular, mulţi dintre cei de azi gândind precum interlocutorul meu de ocazie. Şi nu e vorba de persoane oarecare, ci de inşi care pozează în modele pentru societate. Chiar şi la douăzeci de ani de la schimbarea de regim din decembrie ’89, sunt oameni dispuşi să-i creadă mai degrabă pe torţionari decât pe victime. Cât de mare poate fi sadismul acestor oameni care acordă credit călăilor şi nu supravieţuitorilor terorii din închisorile anilor ’50? Nu le este ruşine? Victime ca Ion Mihalache, Constantin Pantazi, Ion Lugojanu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, s-ar răsuci în mormânt dacă ar auzi că în închisoare deţinuţii au trăit mai bine decât cei dinafara ei.
Revenind la „cunoscătorul” dinaintea mea, i-am replicat că nu cred în ceea ce spune şi că, probabil, au existat cazuri izolate, excepţii în care întradevăr cei închişi au beneficiat de un regim preferenţial.
M-au durut vorbele interlocutorului şi, mai ales, m-a mâhnit modul cum gândeşte în privinţa acestei probleme. Aş fi vrut să-l aşez faţă în faţă cu una dintre victimele închisorilor… Sunt curios dacă ar fi avut „curajul” să spună ceea ce mi-a spus mie.
Despre acest comportament realmente înjositor vorbeşte Octavian Paler în „Memorialul durerii – o istorie care nu se învaţă la şcoală” (L.H. Longin, Humanitas, 2007). Pornind de la cazul lui Ion Gavrilă Ogoranu, supravieţuitor al luptei în munţi şi conducător al grupului de partizani anticomunişti din Făgăraş, scriitorul face o paralelă între situaţia de la noi şi cea din alte ţări foste comuniste:
„Imaginaţi-vă, vă rog, dacă e posibil ca în Cehoslovacia să fie marginalizaţi, defăimaţi cei care au făcut Primăvara de la Praga. Absolut toţi, toţi, sunt mândri de faptul că anumiţi compatrioţi ai lor s-au ridicat împotriva regimurilor de ocupaţie. Numai noi parcă suntem blestemaţi, numai noi îi lăsăm pe străini să creadă că am fost un popor de laşi, că nu ne-am ridicat împotriva colonizării sovietice mulţi ani şi că am răbdat. Numai noi le permitem străinilor să vorbească despre pasivitatea românească şi chiar ne grăbim noi înşine să glosăm la nesfârşit despre această pasivitate şi despre răbdarea noastră mioritică, uitând că nişte compatrioţi ai noştri au contrazis de fapt filozofia resemnării din Mioriţa timp de şaptesprezece ani, repet, timp de şaptesprezece ani”.

AMURG PE VALEA RÂMNICULUI

Într-o zi de vară am făcut o tură scurtă cu bicicleta în bazinul mijlociu al Râmnicului, prin satele situate în amonte de oraş. Am pornit din oraş spre Podgoria, Jidenii de altădată, am continuat drumul prin Oratia, după care, înainte de Pleşeşti am luat-o la stânga, prin pădure. Din loc în loc, acolo unde perspectiva se deschidea, zăream culmile de pe dreapta Râmnicului: Valea Raţei şi Dealurile Babei. De-a lungul drumului, suficient de solicitant, n-am întâlnit ţipenie de om. În schimb, iepurii sălbatici şi căprioarele zburdau în voie.
Se apropia asfinţitul aşa că am apucat-o pe un drum ce cobora în albia Râmnicului. După câteva opriri din pricina pantei prea abrupte, am ajuns pe nisipul din matca râului, în dreptul Deduleştilor. Am trecut apa prin vad. Soarele scăpăra la asfinţit, printre nori, oglindindu-se în unda liniştită a Râmnicului. Arşiţa verii subţiase apa, lăsând la vedere pietrele şi mâlul de pe fundul albiei. Mă bucuram de tăcerea netulburată a unui amurg de august şi de priveliştea cerului acoperit de culorile înserării. Pictorul Ştefan Popescu a surprins odinioară un crepuscul pe această vale. La el m-a dus gândul în acele momente de taină din vadul sărat al Râmnicului. Ţinutul râmnicean îl atrăgea prin peisajul subcarpatic, satele răsfirate printre vii şi livezi, casele vechi ale gospodarilor din Răduceşti, Băbeni, Buda ş.a. Îi mai plăceau copacii uriaşi, de un verde aproape negru, trunchiurile scorburoase, cioplite cu toporul, trunchiurile noduroase, sucite şi răsucite, siluete pe care pictorul le desena în peniţă – condei de trestie.
Întunericul se apropia cu paşi repezi, aşa că am încălecat pe bicicletă, am ieşit la şosea şi am apucat-o spre casă. După o escală la Băbeni, unde am mâncat câţiva covrigi şi am băut o răcoritoare, seara m-a prins în apropierea oraşului, la Topliceni. Astfel am încheiat o după-amiază de vară prin geografia subcarpatică a Râmnicului, ce merită a fi redescoperită în orice anotimp.

CASA MOŞESCU, Râmnicu Sărat

Ne-o amintim din copilărie ca singura casă acoperită cu şindrilă din oraş. Situată cu faţa la Strada Amurgului şi spatele la Strada Tudor Vladimirescu, casa se pierde în mijlocul unei grădini în care odihnesc pietre sculptate aduse de Octavian Moşescu de la Balcic. Din stradă se vede greu din pricina castanilor seculari de la poartă.
Căsuţa bătrânească, despre care urmaşii lui Octavian Moşescu spun că are nu mai puţin de două sute de ani, a aparţinut în veacul al XIX lui Cristache Moşu, despre care aflăm mai multe din „Jurnalul unui colecţionar – Vechiul portret”: „Când m-am mutat în strada Amurgului din Râmnicu Sărat, casa era nelocuită. Cel din urmă strămoş „plecase” la vârsta de 94 de ani, lăsându-ne pe lângă mobilierul învechit, cu mireasmă de mosc, jilţuri sculptate în lemn, tablouri în rame de catifea prăfuită şi portretul său din care ne privea o figură blajină, cu părul tuns, încărunţit, purtând la gât un plastron negru. Era portretul lui Tache Moşu – cum i se spunea pe vremuri, când era tânăr – pe care l-am cunoscut mai târziu, când ne primea în geamlâcul însorit, cu ghivece cu muşcate înflorite de cum dădea primăvara şi cu clădării de poamă la sfârşit de toamnă. Nu-mi amintesc să-l fi vizitat vreodată iarna, când bătrânul rămânea mai mult în iatacul cu uşi ferecate, numărându-şi neîncetat boabele de chihlimbar aduse de un călugăr din Orient. Chipul din tabloul moştenit îmi aminteşte de strămoşul cu degetele uscate şi tremurânde, dar cu glas blând, ca un zefir printre crengile unui crâng pustiit”.
„Geamlâcul însorit” este şi astăzi cea dintâi atracţie a rusticei construcţii ţărăneşti, după ce un acoperiş din tablă a înlocuit vechea învelitoare de şiţă, suprafaţa vitrată lăsând la vedere veranda cu amintiri.
Multe se pot spune despre Octavian Moşescu şi despre casa cu castani de pe strada care odinioară purta numele primei noastre regine, Elisabeta Doamna. Deoarece viaţa sa a fost intim legată de arta plastică românească, iată ce spune istoricul de artă Alexandru Măciucă despre bunicul său: „Îi sunt profund recunoscător că mi-a sădit în fibra interioară a fiinţei chemarea şi respectul pentru artă. Fiindcă pentru bunicul meu pasiunea pentru artă a fost totală şi definitivă. A fost un prieten al artiştilor, poposind frecvent în atelierele acestora, a descoperit şi încurajat încă de pe băncile institutului tinere talente, afirmate ulterior ca nume de rezonanţă în plastica noastră. Încurajarea tinerilor artişti era, de altfel, o componentă de bază a concepţiei sale despre menirea unui colecţionar de artă. În sinteza ei superioară, această pasiune se regăseşte în vocaţia lui de mentor de mişcare artistică. A cristalizat şi emulat «şcoala de pictură de la Balcic», atrăgând aici artişti cărora le-au fost create condiţii deosebite. Vara, grădina vilei sale cu o splendidă perspectivă asupra mării, era plină de şevalete, iar seara artiştii se reuneau, pe treptele de piatră, ca în amfiteatrul unei academii, angajându-se în lungi discuţii în care se confruntau iluzii şi certitudini, se declarau dezacorduri, dar se realizau şi reconcilieri privind niciodată pe deplin dezlegatele probleme ale artei. După cedarea Cadrilaterului, locul de pelerinaj al artiştilor a fost casa lui Octavian Moşescu din Râmnicu Sărat, în curtea căreia şi astăzi înfloresc «nalbele lui Ghiaţă»”.

CASCADA PUTNEI

La Cascada Putnei am fost de mai multe ori, dar niciodată nu am ajuns în Vrancea dinspre secuime, aşa cum s-a întâmplat în vara asta. După un drum pe care nu vi-l recomand decât dacă aveţi un automobil cu tracţiune integrală şi spirit de aventură, am ajuns la Lepşa, în inima Ţării Vrancei, un sat devenit în anii din urmă staţiune agroturistică, înţesată de vilele îmbogăţiţilor tranziţiei. Bătrâna Vrance, „stâlpul cel vechi al ţării”, nu mai poate fi aflată decât pe ici, pe acolo, prin cotloane ştiute doar de oamenii locului. „De Vrancea modernă, cu munţi fără păduri, cu sate fără sănătate şi cu suflete tulburate nu mă lasă inima să vă spun”, declara Simion Mehedinţi cu mai bine de 70 de ani în urmă. Oare ce ar spune geograful văzând babilonia de azi de la Lepşa?
Noroc că în apropiere se mai găseşte o părticică de natură, încă neurâţită de om. E vorba de Cascada Putnei. Putna înseamnă în slavă „cu drum”, „cu cărare”. E o vale pe care în trecut coborau târlele breţcanilor şi covăsnenilor spre Dunăre, spre Bugeac şi chiar mai departe.
Cascada, sculptată în gresie, prezintă mai multe căderi spectaculoase de apă ce se pretează la expuneri lungi pentru a crea un frumos efect de curgere. Rocile care încorsetează cascada sunt şi ele deosebit de atrăgătoare datorită culorilor şi texturilor. Panta abruptă a căderii de apă sfârşeşte într-un lac săpat de furia şi tumultul Putnei, numit de geografi marmită de eroziune. Pentru siguranţă a fost instalată o balustradă. Dacă vă avântaţi dincolo de ea, nişte ghete cu talpa aderentă sunt binevenite întrucât piatra umedă vă poate crea neplăceri.
Echipament fotografic recomandat: obiectiv cu focală mică (superangular), filtru de polarizare, trepied.